Dor de tara

02.06.2012

Pentru câteva saptamani înca, peisajul naturii aici în Spania va fi frumos si plin de viata. Temperatura agreabila si pâlcurile de flori de câmp multicolore, printre care se remarca macii, si iarba verde ce creste curajoasa dupa zilele de ploaie, fac din natura seaca a acestei tari o priveliste încantatoare pentru ochii sensibili la frumos.

Ciresele si caisele coapte, iar smochinele înca verzi, însa crescute deja la dimensiunea lor fireasca, aduc o nota de speranta ca munca harnica a omului înca este însotita de binecuvantare cereasca. Aceeasi impresie o dau si lanurile de grâu în spic, care deja tind sa se îngalbeneasca.

Totul formeaza un cadru optimist care sa stimuleze bucuria vietii. Totusi, în acest an parca nu ma mai bucur la fel ca in anii trecuti de ceea ce-mi vad ochii în aceasta perioada a anului. Mi-am vazut de curând tara si este mult mai frumoasa! Inima mea este alaturi de ea, chiar daca altii, de acelasi neam si grai, adesea o blameaza si vorbesc cu dispret la adresa ei. Fiecare tara are probleme, însa, dintre toate, tara noastra este una speciala, nu numai in probleme, ci si în frumusetile ei. Este tara mea! Si a tuturor acelora ale caror inimi bat pentru ea!

Sa ne rugam pentru tara noastra, sa fie binecuvantata de Dumnezeu!

Meditatie intr-o dimineata de primavara

18.03.2011

Sunt pe drumul de întoarcere spre casa, înainte sa intru in zona muntoasa ce marcheaza linia de separare dintre provinciile Teruel si Castellón.

In lumina soarelui revarsata din abundenta, în aceasta dimineata, privesc întinderea pâna la poalele muntilor a câmpului parcelat în suprafete de teren cultivate cu grâu, care, începand din aceste zile, se îmbraca în haina lui verde de sarbatoare, de parca ar vrea sa “râda in nas” atât gerului aspru al iernii, debilitat si alungat de-acum, cât si uscaciunii verii toride ca un cuptor, cei doi dusmani înversunati ai fenomenului miraculos al vietii în aceste locuri.

Este vremea reînvierii naturii, cu mesajul ei de biruinta si speranta, atât pentru nelinistile noastre metafizice, cât si pentru pierderile si frustrarile vietii. In curând, emotia acestui mesaj isi va atinge maximul trairii ei, in sarbatoarea Invierii Domnului, de care ne despart numai câteva zile.

Pe acest fundal plin de simbolism, gândul ca bunatatile Domnului nu s-au sfârsit, iar bucuria si sensul vietii pot fi din nou gustate, chiar cu o mai mare intensitate decât înainte, printr-o noua experienta a vindecarii de toate ranirile si traumele din trecut si printr-o noua dragoste, îmi staruie cu o si mai mare convingere în suflet, deschizându-i larg ferestrele spre lumina si viata.

In mijlocul acestui tablou reunit al lumii naturale si spirituale, proiectat în imaginatia mea, mi se arata chipul unei persoane dragi, scaldat in lumina feerica radiata de zâmbetul si frumusetea lui captivanta pentru ochii mei obositi.

   
Cu aceste ganduri si imagini optimiste, îmi încep o alta zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care o doresc sa fie binecuvantata de El cu pace si bucurie.

Femeia, eterna poveste

08.09.2010

Ieri si astazi mi-a fost dat sa vad un om absorbit si coplesit de o puternica criza existentiala. Un muncitor din fabrica, sef peste ceilalti, ajuns la 60 de ani, a fost anuntat ca în curând va fi scos la pensie anticipata. 

Ieri, cand mi-a spus, vazându-i dezolarea, i-am raspuns nedumerit: “De ce nu te bucuri ?”. Automat, m-am proiectat pentru un moment în situatia lui si m-am gandit la multimea de carti ce ma asteapta nedeschise, carora as putea astfel sa le alung “tristetea” de a fi ignorate, la timpul liber in care sa ma dedic predicarii Evangheliei, sau la libertatea de a ma plimba si calatori împreuna cu sotia mea (???!!!). 

Iesind din starea de visare, cu aceeasi nedumerire, vazându-i deceptia, am continuat: “Îti dai seama ca vei avea cu 5 ani mai multa libertate, o viata de mai buna calitate?” 

Iar el cu o tristete evidenta pe fata sa, si cu privirea fixa intr-un anumit punct din imaginatia lui, mi-a raspuns întrebându-ma:  “Tu crezi ca perioada de pensie va fi mai lunga sau mai scurta?” “Logic, mai lunga” am raspuns eu.  “Nu, a raspuns el! Se va scurta!!! Crezi ca am s-o pot suporta pe nevasta-mea atâtia ani pe capul meu, de dimineata pana seara? Pâna acum, toata ziua eram la fabrica, de-acum insa, nu ma voi mai putea scapa de ea! Dupa cum, unde merge galeata (el) merge si frânghia (ea), la fel si eu va trebui s-o am mereu dupa mine si sa-i suport cicaleala si critica la tot pasul”! 

M-am cam blocat la raspunsul lui, si ca sa ies din încurcatura, am cautat rapid o replica “crestina” la problema lui, o solutie de suprafata pentru un asemenea caz, (desi eu cred in ea): “Femeia exista ca sa fie iubita, iar pentru asta ai nevoie de multa rabdare, deoarece dragostea este indelung rabdatoare”.  

A zambit sarcastic si neîncrezator si a plecat. 

Din aceasta poveste se poate face o predica interesanta sau se poate dezvolta un studiu psihologic de caz, privitor la disfunctionalitatea relatiei de cuplu, mai ales în anii cand cei doi îsi sunt mai necesari unul altuia, ca oricând. 

 Ma voi rezuma, însa, la o usoara tachinare, cu toata simpatia si pretuirea, la adresa acelei fiinte unice, in care a fost concentrat, in modul cel mai sublim si în toata dimensiunea lui, frumosul in creatie, anume femeia, eterna poveste a barbatilor. 

Ea, femeia, iti aduce cele mai mari bucurii in viata, dar si cele mai mari necazuri ti se pot trage de la ea. Dupa cum e zicala: “femeia te ridica, femeia te coboara, femeia iti da viata, tot ea te si omoara”. Sunt sigur ca fiecare barbat ar zâmbi aprobator la aceasta zicala. Cu certitudine, exista si zicale despre barbati, poate chiar mai multe, la care fiecare femeie ar zâmbi la fel de aprobator. 

Si totusi, cu tot riscul pe care il poate reprezenta pentru un barbat relatia cu o femeie, eu, nimic din lume nu imi doresc asa de mult langa mine ca o femeie. Cu toata prietenia si farmecul ei exceptional de femeie, cu toata sensibilitatea si vulnerabilitatea sufletului ei delicat, cu toata bucuria partasiei si dialogului pe care numai o femeie il poate oferi unui barbat! Asa sunt eu, asa imi este structura! Poate altii sunt diferiti! Pentru ei, probabil libertatea este mai de pret decât orice! Dar, pentru mine. . .? Ce sa fac eu cu libertatea. . . ? Pentru mine “libertatea” nu înseamna decât o trista si pustie singuratate! Deoarece, libertatea fara dragoste este lipsita de sens! De aceea, sunt dispus sa imi asum riscul, fara de care stiu ca nu exista dragoste,  iar fara dragoste nici fericire si nici viata!

Tablou la început de toamna

03.09.2010

Ma aflu la volan, în singuratatea cabinei si privesc peisajul de-o parte si de alta a drumului. Se vede ca si aici în Spania semnele toamnei se arata peste tot. 

Frunze galbene de cires, peirsic si cais, în mijlocul peisajului ce dezvaluie decadenta firii, stau agatate fragil de ramuri, in timp ce altele se odihnesc pe jos. Smochinul, via si maslinul înca verzi, dar pline de roada ce asteapta sa fie adunata, în curând vor avea aceeasi soarta. 

Cactusul de pe marginea drumului sau din mijlocul hatisului îsi etaleaza ostentativ fructele asezate pe vârful frunzelor sale spinoase, ca degetele pe mâna, bune la gust si placute la privit, de parca ar dori sa-si dovedeasca valoarea lui de planta folositoare printre alte plante considerate nobile. 

Migdalii - primii vestitori ai primaverii pe aceste meleaguri, înca în plina iarna europeana, acum dezbracati de vesmântul lor frunzos, in toata goliciunea, de nici nu-ti vine a crede ca, numai câteva luni in urma, creau cel mai frumos spectacol de flori, frunze tinere, culori si miros parfumat, din lume - sunt plini de sâmburi cu miez pretios, pe jumatate la vedere, cuprinsi înca de coaja cu care nu demult formau un singur fruct, ca o caisa verde.   

Câte un palmier, ici colo, isi înalta coroana lui maiestoasa, dedesuptul careia se pot vedea atârnând sub greutatea lor ciorchini mari de curmale. 

Numai portocalii si mandarinii, parca surâzând in soare, stau fara nici o grija, mândri de vesmintele lor, de un verde plin de viata. Ei reusesc înca, pentru putina vreme, sa mai disimuleze prezenta, de aceeasi culoare cu frunzele, a roadelor lor apreciate pe intreg mapamondul, ce isi vor face aparitia in curând, odata cu scaderea temperaturii. 

In timp ce admir melancolic aceasta priveliste de toamna mediteraneana, în amintire îmi reapare superba melodie irlandeza din cartea de imnuri, “Iar cad frunzele padurii”, pe care chiar acum o fredonez. 

Nu pot sa nu ma gândesc si la semnificatia existentiala si teologica a acestei  privelisti, care îmi stârneste sentimentul trecerii rapide a timpului si vietii, împreuna cu gândul responsabilitatii personale în fata zilei judecatii divine, când roada propriilor noastre fapte va fi cercetata si rasplatita

Dincolo de obisnuitul unei zilei

09.09.2010

M-am sculat in dimineata aceasta, la fel ca în multe alte dimineti din ultimii ani, cu o stare de puternica indispozitie sufleteasca, care m-a însotit în timp ce alergam prin oras sa-mi fac anumite cumparaturi necesare pentru traseul de astazi si de mâine. Starea aceasta mi s-a accentuat înca si mai mult ajungând la fabrica, din cauza ca acolo lucrurile nu erau asa cum ma asteptam eu sa fie. 

In fine, cu o oarecare întarziere, mi-am facut pregatirile neceare si am pornit la drum simtind cum oboseala accentuata pe fondul de indispozitie îmi cuprinde tot trupul. 

Deodata, aruncând privirea in stânga mea, am observat muntele stâncos acoperit cu pâlcuri de tufisuri verzi, aducând un plus de culoare si contrast pe fondul multicolor format din rosul, galbenul si griul stancii, care in baia de lumina a soarelui oferea un tablou feeric ochiului suficient de sensibil sa priveasca in profunzime. 

De-a lungul drumului, de o parte si de alta, ma însoteau livezile de portocali, parca surâzând sub mângâierea razelor revarsate din belsug asupra lor de catre astrul zilei, mai blande totusi de-acum, iar in dreapta mea, destul de aproape, se putea vedea “marea cea mare” sclipind in luminä si destul de linistita, cu apele ei unduite in valuri marunte, uniforme si dese, pe ale carei tarm si plaje se însiruie statiuni moderne si luxoase de agrement si odihna, ce îti trezesc iluzia unor zile de relaxare si tihna, la care de multa vreme visezi. 

Privind aceste scene, atât de obisnuite ochilor mei, si totusi marcate de fiecare data de ceva nou si surprinzator - la fel cum o sotie iubita apare mereu in ochii sotului ei iubitor :-) -  mi-am reamintit de aprecierea sefului exprimata astazi la adresa felului în care îmi îndeplinesc munca, apoi mi-am lasat gândul sa zboare spre cineva a carei prietenie, întelepciune si credinciosie fata de Dumnezeu îmi da, in fiecare conversatie avuta împreuna in spatiul virtual, asa multa încurajare si speranta, intr-o reînoire a vietii cu sens si buna dispozitie, dincolo de toata amaraciunea, ranirea si debusolarea suferite in ultimii ani. 

Punând împreuna toate elementele disparate ale acestei dimineti, pentru o privire de ansamblu, am vazut în ele “zâmbetul” plin de bunavointa al lui Dumnezeu care doreste sa semene si astazi în sufletul meu samânta încrederii, curajului, nadejdii. 

In felul acesta, am început o noua zi de munca si efort, uitând senzatia de proasta dispozitie initiala si cu inima încrezatoare merg înainte, asteptand totusi o zi mai buna, o zi a implinirii sperantelor, o zi de neuitat, o zi a bucuriei si a încantarii. 

O zi pierduta

13.09.2010

In zilele trecute am citit un proverb atribuit lui Charlie Chaplin: “O zi în care nu ai râs este o zi pierdută”. Desi nu cred in totalitate ceea ce spune acest proverb cu privire la o “zi pierduta”, din punctul de vedere al filozofiei mele de viata, totusi recunosc în el o parte de adevar,  chiar si cu implicatii spirituale.

Cand un crestin, in ciuda fagaduintei protectiei si ajutorului divin, se lasa coplesit de întristare, teama sau disperare datorita loviturilor, pierderilor si nedreptatilor inevitabile in viata, încat nu mai este capabil sa îsi descreteasca fruntea, sa zâmbeasca, uneori chiar sa râda cu pofta in fatza a ceea ce este nostim, hazliu ori caraghios, sau pur si simplu ca o reactie de dispret in fata amenintarii vrajmase, nedrepte si arogante, nelasând astfel loc fricii si panicii, in suflet sau in expresia fetei, intr-adevar nu face altceva decat sa îsi iroseasca o zi din timpul acordat vietii sale pentru a experimenta încrederea, speranta, seninatatea, bucuria mantuirii si orice alta traire spirituala ce ar putea rezulta dintr-o serioasa si autentica umblare cu Dumnezeu.

O zi placuta si binecuvantata, cu incredere si senin in suflet, cu bucurie si buna dispozitie! Mie, mi-o doresc din toata inima si sper sa ma ajute Dumnezeu!

De ce Doamne?

“Accident mortal în Capitală: O tânără de 23 de ani a fost spulberată pe trecerea de pietoni de un vitezoman”. Acesta este titlul unei stiri dramatice de acum doua zile, la fel ca multe altele care ocupa zilnic spatiul ziarelor si posturilor de televiziune.

Cat de vulnerabila ne este viata! In doar cateva secunde, pe neasteptate, putem trece din conditia cea mai promitatoare si plina de speranta împlinirii vietii, in tarâmul de dincolo, al celor pentru veci plecati! Un accident vascular, un infart, un accident de masina, din vina proprie sau din vina altuia, ori pur si simplu din pricina unei stupide defectiuni mecanice, pot marca linia de trecere spre lumea de dincolo. 

Nimeni, în toate facultatile mentale, nu vrea sa traverseze de buna voie aceasta frontiera! Nici persoana cea mai vârstnica! Natura umana se da inapoi cu groaza din fata mortii! Ea ne este musafirul cel mai nedorit si nepoftit! 

Este trista moartea si la batrânete, însa la tinerete este o drama de proportii, care lasa in urma, mai mult de o viata distrusa, mai mult decat o singura victima. Ah!. . . numai parinte sa nu fi intr-un asemenea caz! Ce viata mai poate avea un parinte care îsi conduce copilul la mormânt? In lipsa credintei puternice in Dumnezeu, de cele mai multe ori, recuperarea unei vieti normale este imposibila! 

Intr-un asemenea caz, inevitabil, ni se ridica in minte intrebarea: de ce Doamne? Nu ai putut Tu împiedica o asemenea tragedie? Nu esti Tu Atotputernic? Unde ai fost Tu in clipa în care un sofer iresponsabil a curmat viata unei tinere in floarea varstei? 

Sunt multe intrebari ce ni le punem într-o asemenea situatie. Sunt si raspunsuri posibile care se pot da. Insa intrebarea care face lumina asupra tuturor intrebarilor este: Unde a fost Dumnezeu cand Fiul Sau murea pe cruce? Unde eram noi, oamenii, atunci? Care ne era rolul in acea scena dramatica? Eram oare asemenea vitezomanului sofer iresponsabil? Dar Dumnezeu?  In 2 Cor 5 :19 ni se spune ca la cruce, “Dumnezeu era în Hristos, împacând lumea cu Sine, netinându-le în socoteala pacatele lor”.

Este clar! Pacatul are niste consecinte pe care nici Dumnezeu nu a putut sa le evite! Deoarece, El suferea in Fiul Sau toata drama crucii. Iar, El era complet nevinovat! Nici noi, cei vinovati, nu avem cum evita consecintele, adesea, cele mai absurde ale pacatului prezent in lumea noastra! Fie ca suntem responsabili, fie ca altcineva este responsabil! Pacatul poate fi iertat, însa consecintele lui nu pot fi evitate!

Ceea ce scoate în evidenta caracterul si mai aberant al pacatului este faptul ca adesea oameni nevinovati sufera consecinte ale unor pacate de care altii sunt responsabili. Nicaieri nu se vede mai bine aceasta fatza hidoasa a pacatului, decât la crucea de pe Calvar. 

Domnul Isus Hristos, Dumnezeu in trup, a scapat definitiv de orice întepatura dureroasa a pacatului, de care El nu era responsabil, numai atunci când a trecut victorios prin usa mormântului lasat gol, ca marturie a invierii Lui glorioase! Numai atunci cand, asemenea lui Isus Hristos si datorita Lui, si noi vom trece in lumea de dincolo, pe usa miraculoasei experiente a invierii din ziua vesniciei, vom scapa de toate consecintele dramatice ale pacatului, pentru totdeauna. Doar atunci se va implini Cuvantul care spune, "EL va sterge orice lacrima din ochii lor! Si moartea nu va mai fi! Nu va mai fi nici tânguire, nici tipat, nici durere". Apoc  21:4. 

Pâna atunci, insa, trebuie sa ne purtam sarcinile si poverile vietii, iar in harul si puterea lui Isus Hristos va trebui sa ne purtam cu rabdare si credinciosie  tzepusul din trup si din suflet! Pana atunci dramele, bolile, necazurile nu ne vor ocoli! Adesea ii vor lovi pe cei mai buni, mai curati, mai sfinti! 

Faptul cel mai important este ca cei ce sunt ai lui Isus Hristos nu vor cunoaste tragedia disperarii lipsite de consolare. Deoarece, in Dumnezeu nu exista tragedie, nu exista nimic tragic! In Dumnezeu, chiar si un absurd accident al unei tinere in primavara vietii, provocat de o persoana iresponsabila, poate sa aiba o solutie binecuvântata, in cele din urma. In lumina invierii Domnului nostru din mormânt, pe care de curând am celebrat-o, încercarile si dramele acestei vieti au un alt sens si un alt înteles, decât tot ceea ce inseamna o tragedie. In Isus Hristos, viata spulberata, indiferent de vârsta sau conditii, poate sa cunoasca o noua primavara, mai frumoasa si mai înfloritoare!

Important este sa avem credinta si sa fim ai lui Isus Hristos! Amin!

 11.05.2012

Invitatia lui Isus

26.11.2011

“Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).

A. 1. “Veniti la Mine” este o invitatie. Ea arata catre un Dumnezeu cu fatza zambitoare, luminata si plina de bunavointa, care cheama, invita, primeste, care este cu bratele intinse si usa deschisa, pentru cel care aude, care doreste sa vina, sa intre.

Ce imagine diferita despre Dumnezeu este aceasta, in comparatie cu imaginea unui Dumnezeu distant, rece, exigent si aspru, pe care o aveau ascultatorii initiali ai acestei invitatii! Ei erau oameni umili, simpli si fara educatie formala (vers.25), care isi aveau propria lor imagine despre Dumnezeu, obtinuta din modelele despre El, oferite de reprezentantii Lui pamantesti: fariseii, saducheii, preotii si levitii. Scrupulozitatea, mandria si superioritatea religioasa, insotite de raceala, dispretul si indiferenta celor care se considerau calauze spirituale, nu numai ca deformau imaginea adevarata despre El, dar, mai mult, ii impiedica pe oameni sa vina la El.

Mesajul lui Isus, insa, este cu totul diferit, nu numai in cuvinte rostite, ci si in atitudine si comportament. El cade asupra inimilor lor ca si o ploaie binecuvantata asupra pamantului uscat de seceta. Vocea Lui duioasa si prietenoasa, se aude rostind: “Veniti la Mine!”. El invita pe oameni la Sine. El ii primeste pe “cei truditi si impovarati”. El nu respinge, nu inchide usa. Si, pentru ca ascultatorii Sai Il considerau un prooroc, ei puteau sa vada in Isus din Nazaret o alta fatza a lui Dumnezeu, o fatza neobisnuita lor, zambitoare, luminata si binevoitoare.

A. 2. Sa observam faptul ca invitatia intiala a lui Isus nu este la acceptarea unei dogme sau doctrine, a unei biserici anume, a unei filozofii sau sistem de crezuri. El spune: “Veniti la Mine!”. El cheama pe oameni la Sine. El, ca Persoana este important, mai intâi de toate. Este adevarat ca doctrina, crezul si biserica isi au importanta si rolul lor, insa niciodata separate de El.

Pentru ca omul sa fie smuls din imparatia intunericului si adus in imparatia lui Dumnezeu, el nu trebuie sa-si inceapa traseul lui spiritual si nu trebuie sa se limiteze pe parcursul lui, la simpla conformare cu o invatatura sau practica religioasa. El trebuie sa-si schimbe viata in urma intalnirii personale cu Isus Hristos, singura experienta care-l confrunta pe om cu sine, cu saracia si insuficienta lui, cu nevrednicia si decaderea sa, dar, mai mult, singura experienta care poate raspunde nevoilor lui celor mai profunde dupa eliberarea constiintei vinovate, dupa curatie si dreptate morala. Numai in urma intalnirii personale cu Domnul Isus Hristos, omul isi schimba radical viata, prin pocainta si nastere din nou. Aceeasi experienta a pocaintei si comuniunii zilnice cu Mantuitorul il poate mentine, in continuare, pe traseul ascendent dinspre imparatia lumii acesteia spre imparatia lui Dumnezeu.

Iar, pentru ca sa nu minimalizez, totusi, importanta doctrinei, crezului si bisericii, in viata crestinului, eu cred ca experienta spirituala de mai sus, obtinuta zilnic in urma intalnirii personale cu Domnul Isus Hristos, este sufletul sau energia vietii de credinta, care-l motiveaza si-l mentine pe om pe traseul catre cer, iar doctrina, crezul si biserica sunt doar cadrul, cu jaloanele si indicatoarele in care se desfasoara tot acest traseu. De aceea Isus, inainte de toate ne cheama la Sine, zicand, “Veniti la Mine!”. Ne cheama la o intalnire personala cu El, la o experienta spirituala transformatoare, care se gaseste numai in relatia cu El ca Persoana.

Esecul vizibil din viata multor crestini consta in faptul ca ei isi incep traseul credintei prin raportarea la un crez sau o biserica si nu printr-o intalnire personala cu Domnul Isus Hristos, singura experienta mantuitoare, sau daca odata au avut aceasta experienta la inceput, nu au inteles nevoia continuarii ei, limitandu-se doar la apartenenta la o biserica si la simpla marturisire a unui crez.

B. 1.  Invitatia lui Isus nu este universala, ci se adreseaza numai unei anumite categorii de persoane: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi si Eu va voi da odihna!”. Invitatia, deci, este limitata la cei care intra in categoria celor “truditi si impovarati”. Ea nu se adreseaza celor care zic: “sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic” (Apoc. 3:17), care nu au cum sa se simta truditi, obositi si impovarati, deoarece ei nu trebuie sa roboteasca si sa depuna vreun efort in asigurarea existentei, ci mai degraba, se simt  plini de ei insisi, autosuficienti si mandri. Asa era in vremea aceea o buna parte a fariseilor si carturarilor. Lor, Isus nu le  slujea la nimic, nu le lipsea, se simteau bogati spiritual si de acee L-au respins si L-au omorât.

Prin urmare, invitatia Sa se adreseaza numai celor care se simt truditi si impovarati. Se intelege, ca aspectul limitativ sau restrictiv al invitatiei nu are nimic arbitrar din partea lui Isus. El nu cauta la fatza omului. El nu respinge pe nimeni, deoarece, El doreste “ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului” (1Tim.2:4). Limitarea invitatiei este, insa, determinata de starea spirituala a celor care nu se simt truditi si impovarati, care nu simt ca au nevoie de Isus in viata lor, care au o parere foarte buna despre ei insisi si isi sunt autosuficienti.

B. 2. Categoria de persoane vizate de invitatia lui Isus este descrisa prin “truditi” si “impovarati”, doua cuvinte, care arata catre aceeasi nevoie dupa odihna, insa din perspective diferite. Primul arata aspectul activ, iar al doilea aspectul pasiv al problemei care duce la lipsa de odihna.

Truda este rezultatul muncii grele, cu efort prelungit, in care muschii sunt incordati, adesea, la maxim si istoviti de putere. Impovararea, in schimb, este rezultatul a ceva ce apasa asupra mainilor si umerilor celui care poarta o povoara. Atat pentru cei care trudesc din greu, cu eforturi extenuante, sa obtina obiectivul propus, cat si pentru cei care sunt apasati de diferite sarcini sau poveri pe care trebuie sa le poarte, nevoia lor urgenta este odihna. Invitatia lui Isus este adresata tutoror acestor persoane.

B. 3. Expresia “truditi si impovarati”, mai intai de toate, are un sens spiritual. Ea se refera la ceea ce trudeste si impovareaza sufletul omului in relatia sa cu Dumnezeu, anume, lupta sa de a obtine neprihanirea sau calitatea de a fi drept si sfant inaintea Lui, precum si nevoia de eliberare de povoara vinovatiei pacatului, pe care fiecare om, datorita decaderii universale, o poarta si apasa greu asupra sa.

Confruntati cu aceasta problema, unii se angajeaza in tot felul de ritualuri, ceremonii, fapte si sacrificii, incercand, in felul acesta, sa-si linisteasca constiinta si sa-si gaseasca sentimentul eliberarii de vinovatie si meritul personal pentru a fi acceptat inaintea lui Dumnezeu, dar constata ca dupa ce s-au supus la toate acestea, eforturile lor ii lasa doar cu truda in suflet si cu sentimentul impovararii spirituale. Ei nu-si gasesc linistea si eliberarea sufletului lor. Viata lor este o continua cautare, lupta si truda, insa, fara sa-si gaseasca odihna.

Ceea ce se intampla in religiile necrestine, cum sunt hinduismul, budismul si mahomadanismul, bazate pe invatatura automantuirii proprii, este un exemplu graitor in aceasta privinta. Fenomenul acesta, insa, este caracteristic si anumitor crestini care merg pe un drum gresit in cautatea neprihanirii si mantuirii lor inaintea lui Dumnezeu.

Altii, dupa ce au incercat prin efort personal sa fie buni si credinciosi, neprihaniti si acceptabili inaintea lui Dumnezeu, confruntati in mod repetat cu propriul lor esec, se descurajeaza si renunta sa mai lupte. Impovarati in sufletul lor isi zic: Degeaba ma lupt! Nu am cum sa traiesc o viata fara pacat. Nu ma pot elibera de vinovatie inaintea lui Dumnezeu”!

In sufletul fiecarui om cinstit cu sine, exista o grea povoara de culpabilitate si nevrednicie! Memoria lui este plina de amintiri dureroase, care fac sa-i fie rusine si sa-i umple sufletul cu vinovatie. Din nefericire, unii incearca sa-si alunge angoasa culpabilitatii in relatie cu divinitatea si sentimentul de neplacere fata de sine, prin angajarea in activitati de munca sau distractive, care abat atentia de la aceasta problema. Altii, care ajung sa fie coplesiti in sufletul lor de aceasta povoara si nu mai pot dormi noaptea sau cad in depresie, incearca sa caute ajutorul cabinetelor de psihologie sau psihiatrie.

Desi, asemenea “specialisti” moderni in tratarea problemelor sufletului omenesc, au ajuns foarte populari, iar meseria lor destul de banoasa in tarile avansate economic, eu nu cred ca aceasta este calea de a gasi solutia adecvata. Ba mai mult, in atatea situatii, interventia unor asemenea “specialisti” au complicat si mai rau viata acelei persoane care a recurs la ajutorul lor. Deoarece, solutiile oferite de ei, bazate pe conceptele filozofiei freudiene, care considera ca toate problemele sufletesti ale omului au ca fundament pulsiunea sexuala, au impins-o la relativism moral, la descatusarea din interdictiile constintei, asa zis, gresit educate in conceptul fals al pacatoseniei, la experiente care, dupa ce au afundat-o mai adanc in vinovatie, au lasat-o fara speranta, goala si pustie in suflet, straina si pierduta de sine.

Exista o alta cale de rezolvare a acestei probleme, o cale sigura, care aduce vindecare sufleteasca, aduce odihna. Aceasta este acceptarea invitatiei lui Isus, care zice: “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna”! Eliberarea de truda si impovararea pacatului se afla doar in Isus Hristos. Prin acceptarea Sa ca Mantuitor, prin credinta in jertfa Sa inlocuitoare si rascumparatoare pe cruce, pacatele noastre sunt iertate, viata ne este curatita, iar vinovatia constiintei indepartata. Indreptatit prin credinta in Domnul Isus Hristos, omul sta inaintea lui Dumnezeu nevinovat si neprihanit.

O asemenea experienta tulburatoare au avut-o trei dintre cele mai mari personalitati ale bisericii crestine, care si-au pus amprenta asupra ei in timp, anume, apostolul Pavel, fericitul Augustin si reformatorul Martin Luther. Ingroziti de judecata si dreptatea divina, fiecare din cei trei se lupta sa obtina starea de neprihanire si acceptare in fata lui Dumnezeu, pe aceeasi cale a manturii prin faptele proprii, ceea ce i-a condus la o serioasa criza a vietii lor spirituale, pentru ca in cele din urma, intalnirea cu Domnul Isus Hristos si cu neprihanirea Sa acordata gratuit celui care crede in El, sa le aduca binecuvantata si fericita experienta a acceptarii si mantuirii divine.

Multumim lui Dumnezeu ca experienta aceasta este si propria noastra experienta salvatoare! Pentru ca ne-am pus credinta in Domnul Isus Hristos, ne bucuram si noi de aceeasi speranta si mantuire! Sa ne odihnim, deci, inimile in aceasta frumoasa si binecuvantata Evanghelie! Iar, cand truda si oboseala pe calea credintei ne impresoara in slabiciunea naturii noastre omenesti, sa alergam degraba la Domnul nostru Isus Hristos si sa ne invioram sufletul cu speranta si bucuria mantuirii pe care le gasim doar in El.

B. 4. In al doilea rand, expresia “truditi si impovarati”, dincolo de sensul ei spiritual, are si un sens literal, existential. Cei ce ascultau invitatia lui Isus, “Veniti la Mine!”, erau oameni simpli (vers.25), pastori, agricultori si pescari. Ei traiau la un nivel de subzistenta precara, pentru care munceau din greu, cu truda si sudoare pe ogor, in barca de pescuit, sau cu oile la pascut, expusi caldurii ziua si frigului noaptea, precum si intemperiilor vremii. In plus, mai aveau si taxe mari de platit, fiind adesea jecmaniti de vamesii lacomi, vanduti autoritatilor romane opresoare. Adesea, le era greu sa asigure  hrana zilnica minima pentru ei si familiile lor. Erau zile cand, pur si simplu, rabdau de foame.

Acestor oameni truditi si impovarati, obositi si apasati, de munca grea, de grija zilei de maine, de crize si lipsuri, de probleme de tot felul, Isus le spune, “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna”! Cu siguranta, aceste cuvinte au intrat in rezonanta directa cu problemele lor existentiale si au trezit un ecou al sperantei pentru o zi mai buna, pentru ei si familiile lor, cu ajutorul proorocului Isus din Nazaret, a carui putere in cuvinte si fapte miraculoase, era dovada ca o asemenea promisiune chiar ar fi realizabila.

Aceasta interpretare existentiala a invitatiei lui Isus este legitima din perspectiva invataturii Evangheliei. Isus nu a trecut nepasator pe langa problemele si nevoile cotidiene ale oamenilor sarmani din timpul Sau. El a hranit, a ajutat, a vindecat si a facut mult bine celor aflati in situatii dificile de viata. De asemenea, ne-a invatat sa nu neglijam ajutorarea celor sarmani si lipsiti, aceasta fiind o fapta apreciata si laudata in ziua judecatii. In rugaciunea domneasca, ne-a invatat sa cerem de la Tatal ceresc “painea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi!”(Mat.6:11). La fel, ne-a invatat sa nu ne ingrijoram de ziua de maine, de ce vom manca si cu ce ne vom imbraca, deoarece Tatal nostru ceresc stie de ce avem nevoie. Datoria noastra este sa cautam mai intai imparatia lui Dumnezeu, manifestand incredere in purtarea Lui de grija.

Din aceasta perspectiva, invitatia “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna”, inseamna, sa aducem Domnului Isus Hristos, pe langa poverile noastre spirituale, si pe cele pamantesti, legate de  problemele noastre de existenta. “Si aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El insusi ingrijeste de voi”(1Pet.5:7). Cuvintele lui Isus, sunt o chemare la incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, la dependenta zilnica de El, in toate aspecte vietii noastre.

Adesea, noi suntem inclinati sa ne rezolvam singuri, prin propriile noastre puteri si inteligenta, problemele pe care le avem. Iar, cand nu reusim incepem sa ne ingrijoram, sa ne framantam si sa ne tulburam. Nu ar fi oare mai bine sa actionam cerând intotdeauna sfatul, ajutorul si calauzirea lui Dumnezeu in toate lucrurile si in rezolvarea tuturor problemelor? Apoi, dupa ce am facut aceasta, nu ar trebui oare sa stam linistiti, stiind ca ele sunt in mana si la cunostinta Domnului? Iar, cand vedem crize si probleme de tot felul, împresurandu-ne din toate partile, oare nu ar fi mai intelept sa ne incredem in Dumnezeu, decat sa ne ingrijoram, mai ales ca multe dintre acestea sunt peste puterile noastre de solutionare? Invitatia lui Isus, “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna”, ne cheama sa ne odihnim in El, prin credinta si speranta, chiar daca tot ceea ce este in jurul nostru se clatina. Noi stim ca suntem in mana Lui si, de aceea, nu trebuie sa ne ingrijoram.

B. 5.  Nelinistea sufleteasca privitor la starea spirituala de nedesarvarsire inaintea lui Dumnezeu si ingrijorarile existentiale nu sunt singurele probleme cu care ne confruntam in viata. O alta sursa serioasa de impovarare si truda sufleteasca este reprezentata de dificultatile relationale cu cei de langa noi, in familie, la biserica, intre vecini sau la locul de munca. Ne dorim sa traim in pace cu toata lumea, insa constatam, spre surprinderea noastra, ca lucrul acesta nu intotdeauna este posibil. Peste tot exista oameni conflictuali, care ne tulbura linistea si buna dispozitie sufleteasca. Ba mai mult, putem avea de-a face cu persoane care nu ne suporta sau ne urasc, fie fara motiv, fie din pricina spiritului ranchiunos, razbunator si al lipsei de iertare, atunci cand eventual le-am gresit. Este greu sa avem asemenea probleme in societate, insa este extrem de greu sa le avem cu cei mai apropiati noua, prin legaturi sufletesti de rudenie. Asemenea situatii, destul de frecvente in viata tututor, sunt o sursa de multa truda si impovarare, de neliniste si tulburare.

In afara cauzelor mentionate pana acum, exista multe alte motive de truda si impovarare sufleteasca, cum sunt, de pilda, problemele de sanatate, din propria viata sau a celor dragi noua, probleme de neimplinire personala sau profesionala, de lipsa de sens in viata, de lipsa sentimentului de identitate si apartenenta, etc.

Pentru toate aceste situatii, si multe altele, Domnul Isus ne spune: “Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna!”. Subliniez cuvantul “toti”. Indiferent de problema care ne-ar framanta, Isus pentru toti cei cu probleme, iar asta inseamna si pentru toate problemele, are o solutie. Deoarece, El este Domnul Atotputernic si Atotsuficient! El are un raspuns la toate acestea! Promisiunea lui sigura este:


C. 1.“Eu va voi da odihna!”. Daca, te confrunti in constiinta cu sentimentul de vinovatie din pricina pacatului sau a esecului repetat in lupta impotriva acestuia, vino la Isus! El a biruit pacatul printr-o viata de sfintenie si perfectiune morala in natura lui omeneasca si a murit pe cruce pentru pacatele omenirii. Prin credinta in jertfa Lui desavarsita pacatele iti sunt iertate, iar viata Lui de sfintenie si perfectiune morala iti este acordata prin har, intr-un mod gratuit. Astfel iti poti odihni sufletul in convingerea iertarii si acceptarii tale inaintea lui Dumnezeu.

Daca, esti trudit si impovarat din pricina problemelor existentiale, vino la Isus si pune-le inaintea Lui in rugaciune! Fagaduinta este: “Nicidecum n-am sa te las, cu nici un chip nu te voi parasi!” (Evr.13:5). “Si aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El insusi ingrijeste de voi”(1Pet.5:7). Odihneste-ti trupul si sufletul, in zilele cu nori si in noptile fara somn, cu asemenea fagaduinti. Increde-te in El si nu te framanta!

Daca esti in dificultati de natura relationala, gasesti multa odihna a sufletului daca accepti si aplici ceea ce te invata Isus in aceasta privinta, anume iertarea, rabdarea, slujirea si iubirea neconditionata. In El exista resurse pentru asemenea virtuti.

Daca in viata ta sau a celor dragi exista situatie de boala, gasesti mult sprijin sufletesc si multa odihna, daca, prin rugaciune, ceri ajutorul Domnului Isus pentru vindecare, alinare sau putere de rabdare in suportarea acelei situatii dureroase.

Daca esti framantat, plin de angoasa si tulburat din cauza lipsei de sens a vietii, a sentimentului de identitate si apartenenta, in Domnul Isus Hristos gasesti o viata cu sens, traita pe deplin si din belsug. In El iti regasesti identitatea si apartenenta. Cu El nu mai esti singur, deoarece, iti este alaturi tot timpul. In plus, împreuna cu El, ai o familie spirituala de frati si surori.

C. 2. Pentru ca sa se elibereze de truda si impovarare cei mai multi oameni isi pun nadejdea in  zile de concediu, zile libere sau zile de sarbatoare. In acest scop, pleaca in concediu, in excursie sau cauta locuri de distractie. Ei fac aceste lucruri sperand sa gaseasca odihna trupeasca si relaxare psihica. Insa, adesea, concediile, excursiile si distractiile pot deveni o sursa de mai multa oboseala si stres. Chiar si odihna, eventual, obtinuta in felul acesta nu este decat temporara, deoarece cand concediul se termina ei se confrunta cu aceleasi probleme istovitoare, care trudesc si impovareaza din nou.

Singura solutie pentru odihna se afla doar in Domnul Isus Hristos, care ne invita: “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna”!. Exista in lume multe promisiuni in aceasta privinta, insa numai promisiunea lui Isus este demna de incredere. Numai El ne poate reda odihna adevarata si de durata! Numai in El gasim solutii si raspunsuri la toate problemele si dificultatile cauzatoare de stres si ingrijorare, de framantare si tulburare! Numai in El isi poate regasi fiinta noastra echilibrul fizic, sufletesc si spiritual! Numai in El gasim odihna!

Ce ne spun muntii?

11.07.2011 – Meditatie asupra muntilor din pasul Querrol, Morella, putin inainte de asfintitul soarelui, intr-o zi obisnuita de munca!


Ma aflu intr-un varf de munte, la mai bine de o mie de metri inaltime, blocat de o defectiune la masina. In timp ce astept sosirea unui mecanic, privirea mea colinda privelistea naturala ce se extinde pe zeci de kilometri patrati inaintea ochilor mei. Cu telefonul mobil in mana, incerc sa notez impresiile pe care sufletul meu le traieste in acest cadru natural, incantator.

 In partea stanga a soselei ce urca in serpentine stranse, este o vale ametitor de abrupta, de cateva sute de metri adancime, ce strajuieste versantul opus al muntelui. Ambii versanti sunt dispusi in inaltimi colinare, despartite de alte vai ce comunica cu valea principala. Paduri de pini scunzi si vegetatie pitica acopera muntii pe ambele laturi cu o haina verde, ce le da un aspect deosebit de placut. Privindu-i cum se intind spre zare, dominand tot peisajul si inaltandu-se spre cer, dau senzatia de siguranta si stapanire de sine, de liniste si netulburare, asemenea somnului adanc al unui urias mitologic, al carui cap iluzoriu culcat la pamant se poate vedea in unele forme de relief, privite dintr-o anumita perspectiva si cu suficienta imaginatie.

Cate lectii spirituale si de viata importante se pot invata din acest tablou natural, ce se extinde in fata ochilor mei!

1. Muntii, ne arata ca trebuie sa tintim mereu in sus cu privirea, spre Dumnezeu, spre idealuri inalte, spre valori ceresti. Nu valea ne este destinatia! Ea este doar punctul de pornire al urcusului spre inaltimi. Prin vale curge paraul in vreme de ploaie, ce transporta in coborarea lui involburata noroi, resturi de vegetatie moarta si pietre colturoase. Este periculos sa stai in vale! Menirea noastra este urcusul, spre varf, spre cer, spre Dumnezeu.

2.  Muntii ne mai invata linistea, siguranta, netulburarea. Dumnezeu Cel Atotputernic, care i-a intemeiat si inaltat in procesele misterioase si miraculoase ale creatiei, ne-a facut si pe noi. El este Domnul naturii si Tatal nostru! De aceea, suntem obiectul grijii Sale iubitoare. Nu trebuie sa ne temem, nici sa ne ingrijoram! Asa cum stau muntii nemiscati in fata furtunilor si vijeliilor ce se dezlantuie adesea asupra lor, la fel de neschimbatoare, consecventa si imutabila este si dragostea lui Dumnezeu prin Fiul Sau fata de noi, copii Sai. Putem sa ne odihnim siguri in bratele Sale, sub privirea Sa protectoare! Putem sa stam linistiti, in siguranta si netulburati!

3. De-a lungul istoriei, in vremuri  de restriste, de razboi sau de prigoana, muntii au fost o fortareata naturala de aparare si un loc de refugiu, in care cei amenintati de pericol si-au scapat viata. De pilda, David, cantaretul si regele lui Israel, in perioada sa de proscris, cand fugea de cei care vroiau sa-l omoare, si-a gasit refugiu si aparare printre muntii stancosi ai tarii sale.

Autorul psalmului 121, posibil David, dupa parerea unor comentatori, priveste dincolo de capacitatea de protectie a muntilor, pe care el insusi a experimentat-o, spre Dumnezeu, Creatorul, nu numai al muntilor, ci si al cerului si al pamantului, ca un loc de refugiu infinit mai sigur in vreme de necaz si primejdie. In ciuda dificultatii de asezare a interogatiei in primul verset al acestui psalm, asa cum era in original, se pare ca sensul lui este: "Imi voi ridica ochii spre munti, pentru a primi ajutor? Nu! Ajutorul vine de la Domnul, care a facut cerurile si pamantul". Domnul poate folosi uneori muntii, sau alte lucruri la dispozitia omului, ca mijloc de refugiu si aparare, in situatii de dificultate si criza, dar la urma urmelor, ajutorul vine de la Domnul. Increderea noastra totala trebuie sa fie in El, nu in "muntii" nostri, fie ei de bani, de putere, de inteligenta sau de relatii.

 4. In Biblie, muntele poarta o bogata incarcatura simbolica, aratand spre un loc al sfinteniei, dominat de prezenta si slava lui Dumnezeu. Asa este de pilda, muntele Sionului, pe care se afla cetatea sfanta si templul casei Domnului, locul unde El doreste sa Se intalneasca cu poporul Sau imbracat in "podoabe sfinte". In Isaia 2, Biserica vremurilor mesianice, a noului legamant, in succesul misiunii ei, de asemenea este descrisa prin expresia "muntele casei Domnului", spre care se indreapta toate neamurile in cautarea lor dupa Domnul. Prezenta Domnului sfinteste locul, iar pretentia unui loc sfant este sfintirea in viata celor care se apropie de el.

De aceea, cand avem ocazia sa admiram, asa cum fac eu astazi, frumusetea si maiestatea muntilor in inaltarea lor spre cer, cu aerul lor proaspat si curat, sa ne aducem aminte de lectia sfinteniei si a puritatii morale in care suntem chemati sa ne traim viata in prezenta lui Dumnezeu, oriunde ne-am afla, fie la biserica, fie in familie, fie in societate.

 5. In final, analogia cea mai frumoasa pe care o gasesc in relatie cu privelistea muntilor din fata ochilor mei, este cea privitoare la istoria a doi munti monumentali din istoria mantuirii si din istoria omenirii in general, anume muntele Sinai si muntele Golgota. Nici unul din muntii memorabili ai lumi, precum Vezuviu, Machu-Pichu, Himalaya si altii, nu au avut un impact atat de profund, de transformator si de durabil asupra umanitatii, ca muntele Sinai si muntele Golgota.

Primul, este locul manifestarii lui Dumnezeu in sfintenia si dreptatea Sa. Acolo, El Si-a descoperit vointa fata de noi, oamenii. A aratat cum ar trebui sa fim si, totodata, cat de departe suntem de idealul Sau. Pe muntele Golgota, Dumnezeu S-a manifestat in iubirea Sa fata de noi, pacatosii, precum si in sfintenia Lui, care nu poate tolera pacatul si impotriva caruia isi exercita judecata, suferita de Fiul Sau, pe care L-a facut pacat in locul nostru.
.
La muntele Sinai ni se spune ce trebuie sa facem sa fim placuti lui Dumnezeu, dar la muntele Golgota ni se arata cum putem atinge idealul unei vieti sfinte, fara de pacat, anume prin credinta in jertfa de pe cruce si prin identificarea cu Isus Hristos in moartea si invierea Sa glorioasa, la o viata noua.

 Impactul complementar al acestor doi munti, Sinai si Golgota, cu etica si sacrificiul lor, cu exigenta sfinteniei si indeplinirea ei, cu echilibrul pe care-l realizeaza intre dreptate si dragoste, asemenea unui fir rosu, strabate intreaga istorie transformand-o si marcand constintele si vietile oamenilor de pretutindeni, in cautarea lor dupa sens si ideal in relatie cu transcendentul. Istoria acestor doi munti memorabili ne-a marcat si pe noi, in traseul pe care l-a avut viata noastra pana acum, in credinta si relatia noastra cu Dumnezeu, in esecurile si biruintele pe calea vietii.

Domnul Cel Atotputernic, Cel care a creat muntii si i-a imbracat in maiestate si frumos, sa ne binecuvanteze cu o viata sfanta si curata, dedicata inaltimilor si valorilor spirituale, sa ne mareasca credinta in fata incercarilor si necazurilor si sa ne dea linistea, pacea si seninatatea vietii!

Meditatie de seara

05.06.2011

E seara! Umbrele se lasa, iar soarele cu raze tot mai firave coboara spre apus. Este vremea ca uneltele de munca sa fie lasate la locul lor, pana maine dimineata, iar membri familiei, sot si sotie, parinti si copii, sa se adune in jurul vetrei, in partasia mesei de seara si a altarului rugaciunii comune. E vremea umplerii inimilor cu rezerve de dragoste, prin dialog si caldura sufleteasca, pentru echilibru emotional, unitate familiala si liniste interioara necesara unui somn profund cu vise frumoase. Este vremea lasarii la o parte a tuturor grijilor zilei urmatoare si a ocrotirii peste noapte in mainile lui Dumnezeu, exersand astfel increderea si dependenta de El. Este vremea sa ne aducem aminte ca viata este mai mult decat mancare si imbracaminte si ca "preaiubitilor Lui, El le da paine ca in somn" (Ps.127:2).

Dar cine oare mai este interesat astazi de exigentele pe care le marcheaza vremea, asa incat sa recunoasca lucrurile la vremea lor oportuna? (Ecles.3:1).

Pe vremea bunicilor si strabunicilor nostri, lumea si viata erau determinate de randuiala traditiilor mostenite si respectate din generatie in generatie, ce le marca stilul de viata familial, religios si social, in care fiecare lucru isi avea rostul lui si vremea lui. Oricata truda, sudoare si dedicare implica munca campului, pentru ei, cei din trecut, apusul soarelui era semnalul incetarii muncii si a strangerii familei laolalta in jurul vetrei.

Din pacate, aceasta expresie “a se strange in jurul vetrei”, cu origini in stilul lor de viata, in mare masura astazi este doar o figura de stil poetica, fara legatura neaparata cu experienta familiei moderne. Am depasit demult acea etapa socio-istorica :-) de simplitate a vietii si traditii populare, am progresat si ne-am echipat cu tehnica sofisticata, dar am ajuns foarte nefericiti.

 Nu mai stim sa intelegem limbajul umbrelor serii, a soarelui cu raze tot mai palide ce coboara spre asfintit. Nu mai stim sa auzim ciripitul pasarilor care isi cauta loc de culcare printre ramuri, fosnetul frunzelor copacilor si freamatul campului si padurii, auzite intr-un anume fel in linistea serii.

Dar am inventat ture de noapte, programe de munca prelungite dis-de-dimineata pana spre miezul noptii, doua sau trei joburi cumulate intr-o singura zi, asa incat familia sa nu fie niciodata intreaga. Am inventat televizoare care sa fixeze privirea celor de “acasa”, numai intr-o singura directie, precum ochelarii de cal, anume spre locul cutiei magice plina de oferta programelor ei de tip cancan si “tele-gunoi”, pentru ca, “obositi de truda zilei”, sa nu mai vedem pe nimeni in jurul nostru, sa nu mai stim de nimic si sa ne putem astfel “relaxa”.

Am vazut cu ochii mei aceasta schimbare de mentalitate asupra stilului de viata familial in raport cu exigentele vremii. Cand eram copil, acasa la parintii mei, viata noastra avea destule lucruri in comun cu descrierea ideala de mai sus a unui fapt de seara. Am crescut la tara, desi nu departe de oras, spre ale carui cladiri, combinat si fabrici, la numai cativa kilometri distanta, priveam cu ochi curiosi de copil, intrebandu-ma ce poate fi acolo. Am crescut in mijlocul naturii, obisnuit de mic cu resposabilitatile de familie, pe masura varstei mele. Nu am avut o copilarie “pe brate”, ci una marcata de munca si sudoare alaturi de parintii. Totusi, de aceasta perioada a vietii imi amintesc cu cea mai mare placere si nostalgie.

 In anii urmatori, nu am mai avut seri ca cele in care mama ne chema la cina, pe toti impreuna, apoi tata, cand nu era prea frant de oboseala, lua Biblia si lectiunea si le studia si se ruga  impreuna cu noi, copiii. Nu am mai avut seri ca acelea in care imi luam acordeonul cu 32 de basi :-) sau chitara si acompaniam cantecul broastelor baltii din apropiere. Nici seri ca acelea in care luam o carte si o citeam cu atata drag si pasiune la lumina slaba a lampii cu petrol sau imi faceam lectiile pentru scoala, pentru ca ziua nu aveam intotdeauna timp.  Nu, nu aveam televizor, nici radio, nici internet, si nimic din ceea ce face viata moderna si comfortabila, dar eram fericit, chiar foarte fericit.

Mai pe urma s-a schimbat totul in viata mea. Nu ca nu mi-as fi dorit sa continui aceasta “sfanta traditie”, dar asta este o alta poveste. . .
.
Acum, la ora 9 seara sunt la munca si pana spre ora 3 dupa miezul noptii nu voi termina. Sunt prins intr-un sistem de viata, ca si o piesa intr-un angrenaj complex, caruia nu ma pot adapta. Ma simt ca un prizonier intr-o inchisoare din care nu pot sa ies. Sau realitatea sa fie ca imi este frica sa ies?  Probabil!

 Pentru moment, nu imi ramane altceva mai bun de facut decat sa ma refugiez in idealuri, sa visez la vremuri demult apuse si sa sper intr-o zi a revenirii la “matca”, la “izvor”, unde sa ma regasesc pe mine insumi si sa-mi recastig identitatea pierduta in valtoarea schimbarilor naucitoare experimentate intr-un ritm atat de alert, prea naucitoare chiar si pentru cei mai tari. Ceea ce visez aici nu este doar un simplu vis! Este visul unei realitati experimetate candva si pierdute, ceea ce ma face sa cred ca retrairea lui inca este posibila si astfel sa sper intr-o zi mai buna, cu ajutorul lui Dumnezeu!

Reflectie asupra fericirii

08.06.2011

Am crezut odata ca atunci cand, iesit de sub autoritatea parinteasca, voi avea independenta si libertate, banii mei si propriile mele decizii, voi fi fericit, dar mai pe urma am constatat cata singuratate, nesiguranta si framantare plina de teama exista cand nu ai fata de cine sa-ti raportezi identitatea, dependenta si simtamantul apartenentei.

Am crezut odata ca obtinerea unei diplome universitare, o functie respectabila, un statut social elevat, un loc de cinste la tribuna sau amvon, impreuna cu atentia si aplauzele auditoriului mi-aduc fericirea, dar nu dupa multa vreme am aflat iluzia desarta ce se ascunde in spatele "invelisului de staniol, colorat si sclipitor" in care sunt imbracate toate aceste aspiratii.

Am crezut odata ca o slujba bine platita, o afacere banoasa, o casa luxoasa, o masina de marca garanteaza fericirea, dar am ajuns sa vad vanitatea si goana dupa vant, ale unei asemenea cautari, impreuna cu multimea de griji si oboseala cu care te alegi in cele din urma ca unica rasplata.

Am crezut odata ca viata de oras, cu alei lipsite de noroi, cu magazine si reclame luminoase, cu locuinta intr-un apartament la bloc, dotat cu toate utilitatile vietii comfortabile asigura fericirea, dar mai pe urma am vazut ce inseamna sa te intalnesti zilnic cu locuri foarte cunoscute, pierdut insa intr-o multime necunoscuta de oameni.

 Am crezut odata ca o rezidenta in Occident este poarta deschisa spre maximum de oportunitati pentru o viata fericita si implinita, dar mai pe urma am simtit din plin amarul deziluziei unei asemenea optiuni. . .

Cate ceva din toate acestea, am avut ocazia sa cunosc, intr-o masura mai mica sau mai mare, dar n-am cunoscut fericirea.

Acum, dupa ani risipiti zadarnic in cautarea iluziei fata Morgana,  prin desertul uscat si fara apa, constat cu surprindere ca fericirea este mai aproape si mai la indemana decat am crezut. Constat ca ea se afla in lucrurile simple si naturale din jur, in relatiile calde si apropiate cu oamenii, in prietenia si partasia cu cei care iti impartasesc idealurile si visele, in legatura cu natura verde si plina de viata. Fericirea o poti gasi atunci cand alungi “tristetea” unei carti abandonata pe un raft, de ani de zile, si reusesti sa patrunzi in tainele ascunse intre filele ei. Te simti fericit atunci cand spiritul tau este inviorat prin activitati care-ti hranesc mintea si sufletul, precum meditatia, rugaciunea, inchinarea. Te simti fericit atunci cand permiti creativitatii sa-ti  insoteasca orice activitate fizica, intelectuala si spirituala. Te simti fericit cand stii ca nu ai facut nimic care sa fie impotriva constiintei tale si ti-ai indeplinit cu responsabilitate toate obligatiile pe care le ai. Te simti fericit cand poti sa ajuti pe cineva in nevoie si constati ca egoismul naturii tale firesti nu mai are atata putere asupra ta.

Exista, atatea alte lucruri la indemana care te pot face fericit. Doua, insa, sunt fundamentale. In primul rand, credinta, nadejedea si dragostea manifestate fata de Dumnezeu, in orice circumstanta a vietii. Iar, in al doilea rand, intretinerea unei relatii de dragoste sincera, fidela, sfanta, curata, neconditionata si reciproca fata de acea femeie unica (acel barbat unic) de care ti s-a legat inima cu emotii si sentimente profunde. Toate celelalte pot sa lipseasca, ultimele insa sunt fundamentale pentru a fi cu adevarat fericit

Impresii despre Oxigen 2

02.06.2011 
 
In zilele trecute am ascultat ultimele emisiuni inregistrate pe site-ul  Oxigen2, nu atat din interes, cat din dorinta de a-mi umple cu ceva  timpul liber, in conditia de oboseala in care ma aflam. De multa vreme, nu mai gasesc  ceva interesant in ceea ce se prezinta acolo, desigur cu unele exceptii. Ba mai mult, continutul celor mai multe dintre ele ma lasa cu un gust amar, gol, sec  si neimplinit in suflet.

Parerea mea este ca in acele emisiuni se incearca nonsensul si absurdul. Se incearca crearea unui crestinism fara Christos, se incearca “cautarea” lui Dumnezeu pe un drum despre care se stie ca nu duce la Dumnezeu, ci in directie opusa.

In cele peste o suta de emisiuni postate acolo, am auzit despre tot felul de “autoritati” luminate, in aflarea adevarului ultim, ca ateii Charles Darwin, Karl Marx, Richard Dawkins, etc., si despre tot felul de filozofi sau teologi liberali, impropriu zis crestini, precum Imanuel Kant, Hegel, Friedrich Nietzsche, Paul Tilich, etc. Dar, nu am auzit nimic despre autoritatea Bibliei si a martorilor revelatiei divine, imputerniciti cu transmiterea ei, nici despre Isus Hristos ca autoritate finala. Dimpotriva, am auzit cum in mod sistematic le este demolata relevanta si autoritatea, prin tot felul de sofisme si citate si declaratii ale “ilustrelor” mai noi autoritati in materie de adevar final. Cine au fost acestia in viata lor personala si care sunt consecintele monstruoase ale ideilor lor, care au influentat  in timp societatea omeneasca, se pare ca nu conteaza din punctul de vedere al promotorilor noii “evanghelii” (!!!???).

Marturisesc faptul ca pe fondul deprimant al acestoror emisiuni, m-am prins inca si mai tare de vechiul adevar crestin de doua mii de ani. Vechi, dar niciodata invechit, ci mereu actual, proaspat si plin de viata si speranta. Adevarul despre Dumnezeu revelat prin Isus Hristos ramane neclintit pana astazi in valtoarea tuturor invataturilor, ideilor si filozofiilor, de tot felul, care l-au concurat, dar care s-au dovedit a fi doar niste meteori stralucitori de foarte scurta durata.

Ieri, aflandu-ma in calatorie, la serviciu, meditam contrariat in suflet asupra acestui subiect. Apoi, am inceput sa-mi scriu pe telefonul mobil gandurile intr-o forma versificata, in poezia "Pledoaria necredintei", de mai sus, prin care imi exprim pozitia inimii si mintii mele fata de subiectul in discutie.

Când dragostea ne este ranita

13.04.2011

Astazi am o zi mai usoara la serviciu, deoarece sunt cu masina la atelier pentru unele reparatii. Diseara, sper sa-mi inchei munca devreme, iar la noapte sa-mi recuperez orele de somn pierdute pana aproape de revarsatul zorilor.
.
Fiindca trebuie sa astept, in lipsa altei activitati, mintea mea tinde sa se cufunde in meditatie. Stau si ma gandesc ce ciudata si complicata ne este uneori viata aceasta! Cand apar defecte la o masina, mergi la atelier si in cateva ore este reparata. Iar daca este lovita si distrusa partial intr-un accident, in cateva zile, mecanicii specializati stiu sa-i indrepte caroseria, sa-i inlocuiasca piesele si s-o puna in stare de functionare. Nu tot asa insa este cu viata lovita, ranita sau distrusa a unui om. Ea nu poate fi la fel de usor reparata si repusa in normalitate, atunci cand circumstante nefericite si potrivnice ii provoaca serioase daune.
.
De tanar iti faci proiecte nobile pentru viitor, te avanti cu toata pasiunea si efortul spre realizarea lor, renunti la multe lucruri si te sacrifici ca sa le poti atinge, iar cand speri ca nu esti departe de tinta se intampla ceva neprevazut, sau intervine cineva, poate chiar de la cine te astepti cel mai putin, si darama tot ce ai construit dupa ani si ani de lupta continua.
.
Apoi, daca nu te-ai prabusit in tine insuti si nu te deprimi de tot, asa cum s-ar putea intampla foarte usor, o iei de la capat si incerci sa-ti reconstruiesti visul sfaramat, dar nu stii daca nu cumva factori adversi te vor face sa ajungi din nou acolo de unde ai plecat, sau chiar mai rau.
.
Din momentul in care iti incepi aventura vietii, mai mult decat de “apa si paine”, ai nevoie de dragoste. Este o nevoie imperioasa supravietuirii, precum nevoia de aer. Unele studii au aratat ca bebelusi abandonati, fara atingerea bratelor cuiva in primele zile de viata, in ciuda satisfacerii tuturor nevoilor biologice si in lipsa vreunei boli, nu au supravietuit. Pentru ca dragostea este la fel de necesara ca si aerul.
.
In acest scop, de timpuriu, iti visezi o viata de dragoste, mai intai in familia de origine, in relatie cu parintii, fratii, surorile si rudele. Apoi, iti doresti o dragoste mult mai complexa in propria ta familie. Pentru acest motiv te casatoresti, aduci pe lume copii, investesti toata dragostea ta, tot interesul tau, tot efortul, toata responsabilitatea si visele cele mai frumoase in cei care sunt obiectul iubirii tale, cu speranta ca intr-o zi aceasta investitie a ta, de ani si ani, se va converti in roade ale dragostei, de care sa te poti bucura si tu macar in anii de mai tarziu.
.
Dar, din nefericire, anumite influente, circumstante si actiuni, cu totul in afara posibilitatii tale de control, pot face ca rezultatele sa fie cu totul diferite de orice asteptare pe traseul acesta al sperantei. Cele mai mari dureri, cele mai deprimante dezamagiri, cele mai grele nopti pline de zbatere si lipsite de somn le poti avea de la cei pe care i-ai iubit mai mult si pentru care te-ai sacrificat!
.
Nu e ciudata viata aceasta, oare?. . .
.
Din pacate, trebuie sa ma opresc din scris. Un  telefon de la noul meu sef de transport, un om mai complicat si mai dificil decat altii, mi-a stins inspiratia de a mai scrie. Sa te mai miri de rautatea strainilor, cand cea a celor mai apropiati tie decat oricine, te poate nu numai necaji, ci chiar devasta, zdrobindu-ti sufletul?  Sa nu ne pierdem, totusi, speranta unor zile mai bune! Pentru ca Dumnezeu n-a murit! . . .
.
Au trecut cateva ceasuri, de la acel telefon. Mintea si sufletul meu se reconecteaza la meditatia intrerupta brusc, anterior. Simt nevoia sa-mi exprim in scris nelinistile si preocuparile, nu de dragul de a scrie, ci pentru efectul de catharsis ce se exercita in felul acesta asupra sufletului meu! Cand calea dialogului este blocata, iar comunicarea vindecatoare este neacceptata, nu vad alt mod de eliberare a frustrarilor pe care le traim atat de dureros, cand binele ne este platit cu rau, iar dragostea cu ura. Ce bine ar fi sa existe un atelier de reparatii, cu “mecanici” specializati si pentru sufletul omului ranit si vatamat! In lipsa, insa, trebuie sa te ajuti cum poti.
.
Ceea ce face durerea greu de purtat, mai ales atunci cand sunt implicati cei apropiati, este ranirea sentimentului de iubire. In cazul in care ar fi vorba de un strain, fata de care nu ai un sentiment anume, sau de un vrajmas antipatic, problema n-ar fi asa de complicata. Deoarece, daca ai fi un necrestin si ai dispune de o filozofie inteleapta de viata, vei incadra acea persoana intr-o casuta a indiferentei  si ignorantei, evitand-o, iar daca nu, il vei infrunta si il vei pune la punct, eliberandu-ti frustrarile prin satisfactia compensatorie ce ti-o dai in felul acesta. Daca esti un crestin, dimpotriva, nu te vei razbuna, nici cu manusi, nici fara, ci il vei incredinta dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa fapta lui.
.
Dar, cand cei implicati in suferinta ta sunt persoane apropiate, de care te tin legaturi foarte sensibile, nici una din variantele de mai sus nu poate fi satisfacatoare. Cand iubesti pe cineva, nu poti fi indiferent, chiar daca ai simula o asa atitudine, nici sa pedepsesti dupa “dreptate”. Iar, despre judecata lui Dumnezeu, nici nu ar putea fi vorba sa le-o doresti. Dimpotriva, vrei schimbarea si mantuirea lor, pentru ca ii iubesti. Iar cand vezi insensibilitatea, impotrivirea si refuzul pocaintei, tocmai teama de pedeapsa judecatii impotriva lor este ceea ce amplifica durerea pe care ti-o pricinuiesc. Nici o durere nu este mai grea decat durerea dragostei ranite!
.
Totusi, nu trebuie sa deznadajduim nici o clipa! Ramane valabila inca solutia rugaciunii si a iubirii neconditionate de vreo circumstanta. In Dumnezeu exista alinare si vindecare, chiar si pentru dragostea ranita!
.
Este adevarat ca nu intotdeauna intelegem drumul pe care am fost condusi sa mergem in viata, ceea ce uneori ne tulbura sufletul, dar putem fi siguri ca Dumnezeu nu ne paraseste niciodata, in nici o situatie, atata timp cat noi nu Il parasim pe El, deoarece ne-a dat fagaduinta aceasta  in Cuvantul Sau. Putem fi siguri ca suntem insotiti de prezenta Sa, chiar daca uneori coplesiti de tristete nu o mai putem percepe, precum uncenicii pe calea spre Emaus, indiferent ca drumul pe care mergem este cel initial in planul divin pentru noi, sau drumul dintr-un plan modificat prin propriile noastre erori comise candva, undeva, sau prin erorile altora. Important ramane faptul ca El exista si este viu si este plin de indurare, si de aceea putem spera la niste zile mai bune!

O epistola tulburatoare

22.03.2011

Intr-una din zilele saptamanii trecute, de-a lungul plictisitoarelor ore de calatorie si singuratate, am ascultat in repetate randuri inregistrarea audio a epistolei catre Coloseni. A fost un exercitiu spiritual placut, dar si tulburator, in acelasi timp.

A fost placut datorita caldurii cu care iti vorbeste, a caracterului ei profund cristocentric, a informatiilor doctrinare clarificatoare, in legatura cu unele chestiuni controversate, si a prezentarii invataturii despre mantuire, in toata simplitatea si frumusetea ei.

Are cateva expresii de o aleasa estetica literara, ce descriu experienta mantuirii in viata credinciosilor, ca de pilda, “Hristos in voi, nadejdea slavei”, sau “mai presus de toate acestea, imbracati-va cu dragostea , care este legatura desavarsirii”, precum si altele, care m-au impresionat intr-un mod deosebit.

Este o epistola a relatiilor fratesti, familiale si sociale pasnice, caracterizate prin bunatate, blandete, rabdare, respect si responsabilitate.

Pentru mine, insa, este si o epistola tulburatoare, care, cercetandu-ma in forul launtric al constiintei morale si spirituale, a provocat in mine un sentiment al vinovatiei si chiar al neputintei, in fata poverii ce-o port latent, de atatia ani, prin lipsa capacitatii de a acorda o iertare deplina, profunda si vindecatoare acelora ce mi-au gresit si m-au ranit, rau de tot, in trecut.
.
De cateva ori, in  timp ce ascultam cuvintele ei inspirate, buzele mele au exclamat dureroasa rugaciune, “ai mila de mine Doamne si ajuta neputintei mele!”.
.
Este adevarat ca nu sunt in conflict deschis cu nimeni, asa cum si in trecut l-am evitat pe cat posibil, resemnandu-ma in fata raului si nedreptatii, dar “i-am tinut la ficat” si i-am evitat pe cei in cauza, lipsit de spiritul unei iertari autentice, dincolo de cea superficiala a cuvintelor automate si de ochii lumii.

Am constientizat mai bine problema mea spirituala, alaltaieri, cand, iesind din policlinica, pe hol, am dat fata in fata cu unul din acesti “ingrati”, de care ma leaga unele amintiri destul de triste. Desigur, cand l-am vazut, educatia de bun simt de care trebuie sa dau dovada, m-a facut sa-i zambesc si sa-l salut cordial, insa, inima mea spunea tacut, “aici esti ticalosule?”.

Ce pot sa fac? Omeneste este foarte greu sa gasesc o solutie acestei probleme, daca nu chiar imposibil, mai ales cand mandria, obtuzitatea, orbirea spirituala si ridicola indreptatirea de sine a celor ce-ti fac rau, intr-un mod cu totul gratuit, le stapaneste viata.

Totusi, nu deznadajduiesc! Deoarece, “Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator”! El are putere de cercetare si tulburare a constiintei, dar are si putere de schimbare! Aceasta nu este o afirmatie stereotipa. Este parte a experientei mele de viata, chiar daca inca nu am ajuns la biruinta deplina.

De aceea, continui sa-l ascult , sa-l citesc si, prin rugaciune, ma lupt sa-l pun in practica, chiar daca nu intotdeauna simt inclinatia sa fac acest lucru, pana ce mesajul sau va naste o noua realitate in inima mea. Nu cred sa existe o alta solutie! Stie cineva alta?

Binecuvântarea luminii

12.03.2011

Sculandu-ma in dimineata asta, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ridic jaluzelele de pe geam, ca sa intre lumina din belsug in camera, dupa care mi-am indeplinit ritualul obisnuit al micilor activitati de inceput de noua zi. Ori de cate ori, ochii mei se deschid in lumina candida a diminetii, mi se transmite in suflet o senzatie minunata si reconfortanta de bine, de nou, de ceva interesant, care ma invita intr-o reinnoita aventura a cunoasterii si experientei. Latura psihica a personalitatii mele are nevoie de multa lumina, atat la propriu cat si la figurat.

Nu suport intunericul, nici macar cand ma culc, motiv pentru care o sursa de lumina exterioara ce-si rasfrange iradierea palida prin fereastra imi este preferabila. Dar, aceasta reactie fata de intuneric nu imi este provocata de o eventuala senzatie de teama fata de necunoscutul lui, ci pentru ca ma lipseste de contactul vizual cu fenomenul miraculos al vietii in desfasurarea ei si de stimularea benefica pe care ea, lumina, o exercita asupra sufletului meu.

Pentru mine, la nivel subiectiv, lumina se indentifica cu viata. Iar, daca ma gandesc mai bine, la nivelul fizicii cuantice chiar asa este. Viata si existenta in toata diversitatea ei, din cate am inteles, se rezuma in esenta la lumina, la elementul ei fundamental si misterios, numit foton, imposibil de definit daca in natura lui este unda de energie sau particula materiala, rezervandu-si dreptul la taina de nepatruns, asa cum de fapt este si viata si toata existenta in originarea ei.

Da, sunt o persoana care are nevoie de multa lumina, fie ca este vorba de cea fizica, fie de cea metaforica a bunelor relatii, a dragostei, a experientei frumosului si valorilor autentice, fie de cea spirituala, care se identifica cu Dumnezeu, Lumina lumii (Ioan 2 si 8).

Pentru mine, in dimineata asta, precum in multe alte dimineti, ridicarea jaluzelelor ce acopera cea mai mare parte a ferestrei noaptea, a fost momentul unei noi senzatii exercitate de baia de lumina asupra sufletului meu, o senzatie benefica, aducatoare de bucurie, pace, optimism si pofta de viata

Iubirea, o minune tainica

13.03.2011

De curand, am ascultat o emisiune interesanta la TVR, in cadrul programului realizat de Eugenia Voda, Profesionistii, cu istoricul si scriitorul crestin, Cristian Badilita. In dialogul avut intre cei doi, el a fost intrebat daca i s-a intamplat vreodata o minune. Admitand posibilitatea minunilor ca fenomene reale, in forma lor supranaturala, a caror autenticitate, totusi, nu este marcata intotdeauna de spectaculos, ci mai degraba de o aura de discretie, el a raspuns foarte natural, aratand spre una dintre cele mai obisnuite minuni, la indemana oricarui om, spunand: “A te indragosti este cea mai cumplita, cea mai teribila si cea mai extraordinara minune, dar noi avem impresia ca nu este. . . Ce anume este mai minunat decat sa iubesti? Daca se ridica masa asta trei metri, este oare ceva mai minunat decat sa iubesti o femeie, un barbat, un parinte, etc.? La urma urmelor, masa se pune la loc, dar iubirea este cea care dainuie.” M-a surprins intr-un mod foarte placut raspunsul sau, la fel ca intreaga convorbire din aceasta emisiune.

Ce este de fapt o minune? Prin minune, se poate intelege, tot ceea ce este frumos, tot ceea ce ne scoate din cotidianul si obisnuitul fara sens in care ne ducem de obicei viata. Ea este un fenomen neobisnuit in lumea naturala, care se petrece impotriva a ceea ce este firesc sau “normal” sa se intample si care ne poate umple viata cu un rost si cu un scop de a trai, mult mai inalt decat cel pentru care am trait pana atunci.

 Intr-adevar, ce minune mai mare decat iubirea am putea experimenta? Ce alta minune mai mare si mai spectaculoasa ne este oferita prin mesajul transformator al Evangheliei Domnului Isus, decat iubirea? Dupa 1Corinteni 12 – 13, iubirea este “calea nespus mai buna”, inaintea  oricarui dar spiritual miraculos sau spectaculos, ce ar trebui sa motiveze cautarea crestinului in lume.

Vorbind despre iubire, in sensul ei cel mai obisnuit in societate, al atractiei dintre un barbat si o femeie, desigur, constatam ca nu orice iubire de acest fel poarta semnele miracolului. Exista iubiri ce se nasc si se dezvolta pe criterii pur firesti, care ca si samanta cazuta pe un pamant stancos, incoltesc repede, insa neavand profunzimea unei “inimi bune”, renascute prin dragoste dumnezeiasca, nu pot avea durabilitate, oricata emotie, inflacarare, atractie estetica si erotica ar exista la inceput. Conditiile vitrege ale mediului “natural” in care trebuie sa se dezvolte, precum si duritatea stancoasa a inimilor egoiste in care cresc, determina ca asemenea iubiri firesti sa se ofileasca, cand sunt supuse probelor vietii, si sa se dezintegreze, la fel ca tot ceea ce este supus legilor naturale.

Procentajul foarte ridicat al divorturilor, precum si numarul mare al cuplurilor lipsite complet de dragoste, prietenie si afectiune, sau al celor care traiesc in conflict si ura pe fata, arata ca “normalitatea” intr-o lume “anormala” ca a noastra, sau firescul “nefiresc” (ce nu tine de firea originala a lucrurilor) din societatea omeneasca, este iubirea trecatoare, perisabila, cu termen de valabilitate.

“Si totusi exista iubire”, nu numai in poezia lui Adrian Paunescu, ci si in lumea reala, in viata anumitor oameni, chiar si dupa multi ani de convietuire si de grele incercari, uneori la varsta parului nins sau al cutelor adanci brazdand obrajii, o iubire calda, afectuoasa, care se daruieste pentru celalalt. Sunt rare asemenea iubiri, precum minunile, intr-adevar, pentru ca si ele sunt o minune, un fenomen neobisnuit in “normalitatea” a ceea ce este firesc. Ele sunt o minune, pentru ca nu se supun legilor naturale ale efemerului si dezintegrarii, ci “legii Duhului de viata” (Romani 8,2), care, in ciuda a tot ceea ce este trecator, le da permanenta, statornicie, durabilitate, eternitate. Da, cata dreptate avea invitatul din emisiunea amintita, care identifica iubirea cu o minune!

O alta trasatura a minunii este taina ei inexplicabila si de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Exista relatii de iubire autentica si durabila dintre un barbat si o femeie, care dupa aprecierea altora, din afara, s-ar afla intr-un vadit dezechilibru de avantaje si calitati personale, unul in relatie cu celalalt. Si totusi, intre ei exista o mare iubire, care dainuie peste ani si peste vicisitudinile vremii. De ce un barbat iubeste o anumita femeie si nu o alta femeie? Desi, fiecare persoana are o individualitate unica, inconfundabila, totusi, ce anume ar putea sa aiba o femeie iubita de un barbat, ce nu ar putea sa aiba si o alta femeie? Chip frumos, corp atragator, eleganta, inteligenta, educatie, bunatate, etc.? Sunt atatea femei ce poseda toate aceste calitati si inca altele in plus, si totusi acel barbat se indragosteste cu o dragoste sincera, curata si sfanta numai de o anumita femeie, si nu de oricare dintre ele. De ce? Iubirea, daca intr-adevar e autentica, nu are intotdeauna o explicatie rationala! Ea este o taina, si ca orice taina ea apartine miracolului (Efeseni 5.31,32).

Taina presupune, de asemenea, intimitate si discretie. Ea face din iubirea conjugala un cerc inchis, accesibil numai celor doi. Nimic din ceea ce este public, la indemana oricui, asa cum nici o alta persoana decat cea a partenerului nu isi poate gasi locul in taina iubirii. Altfel se strica taina, iar minunea ei se transforma intr-o ridicola si penibila banalitate.

In relatia conjugala, cei doi parteneri, daca vor ca iubirea lor sa-i tina impreuna, purtandu-i peste ani si peste vremi uniti, pana la sfarsit, trebuie sa pastreze cu veghere atenta taina iubirii lor si in orice situatie sa se raporteze la ea ca la o taina, care ramane asa, misterioasa, miraculaosa, chiar si in circumstantele cele mai grele, pentru care intrebarile rationale: de ce. . .?, oare. . .? dar daca. . .? si altele ce se pun, adesea in momente de confuzie si neintelegere, sunt cu totul irelevante, fara obiect sau rost. Pentru ca taina nu se supune inspectiei ratiunii. Fata de o taina sau un miracol nu poti avea decat respect, uimire, incantare, atractie fermecatoare. Iar in momentele grele, ea, taina, devine o sursa de sustinere morala si de incurajare.

Atata timp cat sotul si sotia nu vor pierde sensul de taina al iubirii lor, ea isi va pastra caracterul de minune, ce nu-si are izvorul in firea lucrurilor din aceasta lume, ci in Dumnezeu, sursa oricarui miracol. Motivati de o asemenea  iubire, ei vor avea deschisa usa tuturor sanselor spre fericire si implinire in dragoste, pentru viata acesta si pentru cea viitoare.