Tablou la început de toamna

03.09.2010

Ma aflu la volan, în singuratatea cabinei si privesc peisajul de-o parte si de alta a drumului. Se vede ca si aici în Spania semnele toamnei se arata peste tot. 

Frunze galbene de cires, peirsic si cais, în mijlocul peisajului ce dezvaluie decadenta firii, stau agatate fragil de ramuri, in timp ce altele se odihnesc pe jos. Smochinul, via si maslinul înca verzi, dar pline de roada ce asteapta sa fie adunata, în curând vor avea aceeasi soarta. 

Cactusul de pe marginea drumului sau din mijlocul hatisului îsi etaleaza ostentativ fructele asezate pe vârful frunzelor sale spinoase, ca degetele pe mâna, bune la gust si placute la privit, de parca ar dori sa-si dovedeasca valoarea lui de planta folositoare printre alte plante considerate nobile. 

Migdalii - primii vestitori ai primaverii pe aceste meleaguri, înca în plina iarna europeana, acum dezbracati de vesmântul lor frunzos, in toata goliciunea, de nici nu-ti vine a crede ca, numai câteva luni in urma, creau cel mai frumos spectacol de flori, frunze tinere, culori si miros parfumat, din lume - sunt plini de sâmburi cu miez pretios, pe jumatate la vedere, cuprinsi înca de coaja cu care nu demult formau un singur fruct, ca o caisa verde.   

Câte un palmier, ici colo, isi înalta coroana lui maiestoasa, dedesuptul careia se pot vedea atârnând sub greutatea lor ciorchini mari de curmale. 

Numai portocalii si mandarinii, parca surâzând in soare, stau fara nici o grija, mândri de vesmintele lor, de un verde plin de viata. Ei reusesc înca, pentru putina vreme, sa mai disimuleze prezenta, de aceeasi culoare cu frunzele, a roadelor lor apreciate pe intreg mapamondul, ce isi vor face aparitia in curând, odata cu scaderea temperaturii. 

In timp ce admir melancolic aceasta priveliste de toamna mediteraneana, în amintire îmi reapare superba melodie irlandeza din cartea de imnuri, “Iar cad frunzele padurii”, pe care chiar acum o fredonez. 

Nu pot sa nu ma gândesc si la semnificatia existentiala si teologica a acestei  privelisti, care îmi stârneste sentimentul trecerii rapide a timpului si vietii, împreuna cu gândul responsabilitatii personale în fata zilei judecatii divine, când roada propriilor noastre fapte va fi cercetata si rasplatita