O epistola tulburatoare

22.03.2011

Intr-una din zilele saptamanii trecute, de-a lungul plictisitoarelor ore de calatorie si singuratate, am ascultat in repetate randuri inregistrarea audio a epistolei catre Coloseni. A fost un exercitiu spiritual placut, dar si tulburator, in acelasi timp.

A fost placut datorita caldurii cu care iti vorbeste, a caracterului ei profund cristocentric, a informatiilor doctrinare clarificatoare, in legatura cu unele chestiuni controversate, si a prezentarii invataturii despre mantuire, in toata simplitatea si frumusetea ei.

Are cateva expresii de o aleasa estetica literara, ce descriu experienta mantuirii in viata credinciosilor, ca de pilda, “Hristos in voi, nadejdea slavei”, sau “mai presus de toate acestea, imbracati-va cu dragostea , care este legatura desavarsirii”, precum si altele, care m-au impresionat intr-un mod deosebit.

Este o epistola a relatiilor fratesti, familiale si sociale pasnice, caracterizate prin bunatate, blandete, rabdare, respect si responsabilitate.

Pentru mine, insa, este si o epistola tulburatoare, care, cercetandu-ma in forul launtric al constiintei morale si spirituale, a provocat in mine un sentiment al vinovatiei si chiar al neputintei, in fata poverii ce-o port latent, de atatia ani, prin lipsa capacitatii de a acorda o iertare deplina, profunda si vindecatoare acelora ce mi-au gresit si m-au ranit, rau de tot, in trecut.
.
De cateva ori, in  timp ce ascultam cuvintele ei inspirate, buzele mele au exclamat dureroasa rugaciune, “ai mila de mine Doamne si ajuta neputintei mele!”.
.
Este adevarat ca nu sunt in conflict deschis cu nimeni, asa cum si in trecut l-am evitat pe cat posibil, resemnandu-ma in fata raului si nedreptatii, dar “i-am tinut la ficat” si i-am evitat pe cei in cauza, lipsit de spiritul unei iertari autentice, dincolo de cea superficiala a cuvintelor automate si de ochii lumii.

Am constientizat mai bine problema mea spirituala, alaltaieri, cand, iesind din policlinica, pe hol, am dat fata in fata cu unul din acesti “ingrati”, de care ma leaga unele amintiri destul de triste. Desigur, cand l-am vazut, educatia de bun simt de care trebuie sa dau dovada, m-a facut sa-i zambesc si sa-l salut cordial, insa, inima mea spunea tacut, “aici esti ticalosule?”.

Ce pot sa fac? Omeneste este foarte greu sa gasesc o solutie acestei probleme, daca nu chiar imposibil, mai ales cand mandria, obtuzitatea, orbirea spirituala si ridicola indreptatirea de sine a celor ce-ti fac rau, intr-un mod cu totul gratuit, le stapaneste viata.

Totusi, nu deznadajduiesc! Deoarece, “Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator”! El are putere de cercetare si tulburare a constiintei, dar are si putere de schimbare! Aceasta nu este o afirmatie stereotipa. Este parte a experientei mele de viata, chiar daca inca nu am ajuns la biruinta deplina.

De aceea, continui sa-l ascult , sa-l citesc si, prin rugaciune, ma lupt sa-l pun in practica, chiar daca nu intotdeauna simt inclinatia sa fac acest lucru, pana ce mesajul sau va naste o noua realitate in inima mea. Nu cred sa existe o alta solutie! Stie cineva alta?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu