17.05.2011
Nimeni nu stie
mai bine decât mine cât de cruda este singuratatea. Asa de multi ani, viata mi-a
fost marcata de chinul ei dureros. Singuratatea este ca o boala foarte greu de suportat, pentru ca
te face sa te simti pierdut, pustiu si gol, abandonat, al nimanui, si tot ceea ce ai
si vezi in jurul tau pare a fi complet lipsit de sens.
Acesta este nivelul
feroce al singuratatii. In ultimii ani, in mod special, l-am trait din plin, uneori pâna la insuportabilitate.
Exista cauze interne si cauze externe ale singuratatii. Singuratatea endogena, adica cea provocata de factori interni, tine adesea de sanatatea sufleteasca a persoanei, ori de o anumita structura de personalitate introvertita, necomunicativa, retrasa, incapabila de stabilirea si mentinerea unor relatii de calitate.
Singuratatea exogena, presupune cauze externe, ce tin de existenta si calitatea relatiei pe care persoana o are, in primul rând in viata de cuplu, in relatia de familie, apoi in societate, in care biserica joaca un rol mai important decat locul de munca, sau vecinii.
Daca in primul caz, credinta si cautarea dupa Dumnezeu si implicarea intr-o activitate a bisericii pot face mult bine spre vindecare, iar uneori, in cazuri mai grave, interventia unei persoane de specialitate si calificate, psiholog, pastor, preot, sunt binevenite, in al doilea caz, singurul remediu este revenirea la un nivel de existenta si de calitate a relatiei de dragoste în cuplu si în familie si, în masura în care este posibil, la celelalte niveluri de relatii sociale.
Desigur, lucrul acesta nu este usor, întotdeauna, mai ales in cadrul relatiei de cuplu. Dragostea nu depinde doar de o singura persoana! Uneori, din pacate, este chiar imposibil! In acest caz nefericit, este important ca cel dispus la orice sacrifiu pentru salvarea relatiei sa fi facut tot ceea ce omeneste a fost posibil. Constiinta unui crestin are nevoie imperioasa de limpezime în aceasta privinta, daca îsi doreste o noua primavara a vietii sale!
Alteori, singuratatea are
forme mai usoare, decât cele descrise mai sus, care îti permit desfasurarea unei vieti relativ normale, în
ciuda neîntreruptei senzatii dureroase a tepusului ei din suflet.
In limitele
tolerabile, însa, singuratatea este mai de preferat unei nefericite însotiri. Exista
atâtea lucruri nobile si învioratoare de spirit, care o pot înlocui cu succes,
cel putin la unele persoane. Octavian Paler spunea intr-o poezie: "Am învatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti". Pentru unii scrisul ar putea fi o solutie. Altii pot fi atrasi spre o alta activitate nobila care sa le aduca satisfactie si sens vietii. Nu cred ca exista o formula universala, deoarece solutia care functioneaza la unii, nu functioneaza neaparat si la altii.
Uneori, eram
convins ca mânastirea, cu linistea si spiritualitatea ei, cu natura vie din parcurile din jur, cu atâtia oameni flamânzi dupa Dumnezeu ce cauta un asemenea loc, ar fi o solutie pentru singuratatea mea, chiar daca
pentru un crestin neoprotestant ar parea o nerozie. Acum nu mai sunt la fel de
sigur, desi ideea sta ascunsa undeva în subconstient si imi transmite câteodata
o impresie fermecatoare.
Totusi, nu cred ca s-ar putea materializa vreodata în
viata mea. Vocatia mea este cu totul diferita! Ideea aceasta nu este decât vehiculul
unei aspiratii ideale într-o lume a "umbrelor" imperfecte "platoniene",
a blocajelor si prejudecatilor de tot felul, a destinelor frânte de rautatea cuiva sau de masinaria
impersoala, fara suflet si implacabila a structurilor institutionale si sociale
create de om, în Numele lui Dumnezeu, de multe ori împotriva omului. Iar, o asemenea situatie este generatoare de multa singuratate!
Nu poti sa
faci nimic sa schimbi ceva! Si nici nu te poti muta pe o alta planeta. Dar, chiar si
asa, planeta aceasta este un loc minunat în care sa îti duci existenta. Este
suficient sa te sui într-un avion la zece km distanta de sol si sa-ti dai seama
cât de neprimitor este cerul si cât de dorit este sa calci pe pamânt, în ciuda imperfectiunilor lui si a singuratatii de pe el, ce ne marcheaza dureros
sufletele, uneori.
Este totusi
planeta albastra privita din spatiu, dar foarte verde de aproape, plina de
viata, mai ales acum în anotimpul florilor. Viata înca isi are farmecul ei!
Exista înca speranta! Chiar si pentru înlocuirea singuratatii, cu o alta viata, de bucurie, împlinire si dragoste! Dumnezeu sa ne-o pastreze vie!
