Nostalgie

30.09.1989 

Umbra alunga firava lumina.
Negura noptii s-aseaza din plin.
Stele rasar sus pe bolta cea lina.
Luna se-arata cu chip de rubin.

Chinul din inima nu-mi mai alina.
Lacrima-mi curge cu greul suspin.
Cand va veni oare-o zi mai senina.
Sa linisteasca-al meu suflet strain?

Doar o speranta in inima-ascunsa.
Imi da curaj si putere s-astept.
Pan´va veni clipa-aceea nespusa.
Cand fericiri vor salta-n al meu piept.

Si voi canta-atunci cu fata senina.
Cantecul dorului meu peregrin.
Iar sufletu-mi cu-instelari de lumina.
S-o odihni linistit si deplin.

Porumbita si puiul de caprioara

 29.03.2011

In defileul dintre Sorita si Agua Viva, din lantul muntos El Maestrazgo, pe unde trece raul Bergantes, exista o zona cu stanci inalte, crapate, pe varful carora adesea se pot vedea stand, ca niste santinele, capre de munte, impreuna cu iezii lor. Conexiunile din mintea mea, dintre aceasta imagine si expresia "porumbita din crapaturile stancii" din Cantarea Cantarilor, a rezultat intr-o alegorie in versuri:

Ce-mi face “porumbita din crapaturi de stanca”.
Cu glas placut si dulce, ce-mi suna-asa duios.
Cu rasul de fetita-n privirea-i ce ma-incanta.
Cu gesturi gratioase si chipul sau frumos?

E-un “pui de caprioara”, cel ce in vers te-ntreaba.
Cu temere in suflet si dor netarmurit.
Tu ii esti draga tare si nu vrea sa te piarda.
De vine “porumboiul” bogat si nepoftit :-):-):-)

In cusca lui e multa sclipire si matase.
Dar nu e libertate, nici dragoste n-ar fi.
Te-ai destepta inchisa in tristele-i salase.
Si-un pui de caprioara cu lacrimi te-ar jeli.

De-aceea da-i de veste ca totul este bine.
Ca il iubesti fidela si-a lui vrei sa ramai.
Chiar si-n culcus de frunze sub ramurile pline.
De ghinda si de farmec si dragoste dintai.

Spre piscurile-nalte si tintele mai bune.
V-ati insoti de mana cu dorul catre cer.
Unde luciri de stele nicicand nu vor apune.
Eternitatea sfanta, sperante ce nu pier

Esti gândul meu frumos

02.04.2011, scrisa la trezirea dintr-un cosmar dupa miezul noptii

 Esti gandul meu frumos, cand viata-mi pare trista.
Iar noptile mi-s grele si chinu-i in treziri.
Cosmaruri dureroase ce sufletul framanta.
Cu tulbure imagini, cu rani din amintiri.

Esti curcubeu in soare, ce norii mi-i alunga.
Esti raza de lumina, culori de Paradis.
Cu radierea-i dulce, ce inima-mi senina.
Si viata-i mai curata, necazul iar s-a stins.

Esti un parfum din floare de pom de primavara.
Ce mangaie privirea-n petale ce-a deschis.
Tabloul cel feeric ce, pentru a cata oara?
Ma scoate din rutina si-mi da din nou un vis.

Imi da o perspectiva, mi-aduce o speranta.
Ca dupa iarna rece-a tristei singuratati.
Iar vine vremea buna, vine-napoi iubirea.
Ce-intinereste viata si-alunga batraneti.

Pastorul si mieluseaua

 06.02.2011 - Alegorie scrisa in timp ce traversam lantul muntos El Maestrazgo, colindat de turme de oi la pascut.

Am sa te iau la pieptul meu.
Precum pastorul mieluseaua.
Ce-a obosit si-a ratacit.
De turma, inspre staul, seara.

Am sa te-acopar de tie frig.
Cu haina mea cea calduroasa.
Te voi hrani cu ce-i mai bun.
Ca sa-mi cresti mare si frumoasa.

Iar cand sorocul s-o-mplini.
Sa te mariti cu-n miel din turma.
Cu zestre multa te-oi cinsti.
Ca pe mielutza mea cea scumpa.

Dar daca-ar fi sa ma iubesti.
Cum nu m-a mai iubit niciuna.
M-as preschimba de dragul tau.
Intr-un miel-printz pe totdeauna.

Precum luceafar sclipitor.
Din poezii eminesciene.
Ce-ar fi venit din lumea lui.
Jos, pe taramuri pamantene.

Indragostit de-o juna fata.
Impins de-un dor mistuitor.
Sa guste-o clipa de iubire.
Chiar de-ar sfarsi ca muritor

La fel si eu, mielutza mea.
Ca sa te pot avea mireasa.
De lumea mea m-as departa.
Eu mielul printz, tu-a mea printesa.

La nunta noastra-am invita.
Intreaga turma „oi –ereasca” :-)
Cu cainii paznici si ciobani.
Si cu bani multi sa ne cinsteasca :-)

S-ar ospata si ar dansa.
Ca pe la mese boieresti.
Apoi, rapsozii ar canta.
C-a fost o nunta ca-n povesti :-)

Primavara

Sfarsit de februarie 2011 si inceput de primavara valenciana.

S-a asternut covor de primavara.
Peste natura trista, ce-a trecut.
Prin iarna grea si rece, azi fugara.
Spre-o lume rece, nord-polara.
Cu-o noua misiune de-mplinit.

Au aparut boboci de flori in glastra.
Din verde viu tulpinele lucesc.
In soare bland cu chip regesc.
Ca sa mangaie opera maiastra.
Ce-n taina flori multicolore pregatesc.

E vremea cantului si-a-indragostirii.
De tot ce ochii-ncanta prin placut.
Chiar viata mea a renascut.
Cu dorul ce-mi framanta inima iubirii.
Si-mi da speranta de-un nou inceput.

Pledoaria necredintei

02.06.2011 -  Poezie scrisa dupa ascultarea unor emisiuni de la Oxigen2

Sunt unii care neaga ca-exista Dumnezeu.
Spunand ca universu-i produs din intamplare.
Complexitatea vietii, miraculos cliseu.
E din hazard nascuta, o nostima eroare.

Ca notiuni morale de bine si de rau.
Sunt false diferente, din frica inventate.
Ca cel bogat, puternic in interesul sau.
Sa inrobeasca omul cu dor de libertate.

Ca Biblia e plina de mituri ancestrale.
De lipsa de stiinta si-inchipuiri fecunde.
In disperarea vietii si cautari astrale.
La strigatul durerii ce nimeni nu-l aude.

Cu mintea-mi contrariata, cu-ingrijorari in suflet.
Ascult necredinciosul, sa vad ce are-a spune.
Ma-ntreb cu insistenta, incerc si eu sa cuget.
La rostul meu in viata, nu la-intrebari nebune.

Sunt fiinta trecatoare, ma cheama efemerul.
N-am timp, nici minte-adanca sa inteleg finitul.
Dar cum putea-voi oare cuprinde Necuprinsul?
Pe Cel care crease si cerul si pamantul?

Lumini stralucitoare, mister Il inconjoara.
Ascunsa Fata-I sfanta, de ochiul muritor.
Simtiri de reverenta, fiinta-mi impresoara.
In mine striga glasul suav de-un tainic dor.

Adancul cheama-adancul, din fiinta efemera.
Nu rasuciri de vorbe, sofisme, ratiuni.
Credinta si iubirea obstacole doboara.
In limitarea mintii, spre-o lume de minuni.

De-aceea, cand ateul pe Dumnezeu Il neaga.
Nu Adevar respinge, ca-i e necunoscut.
Ci-o simpla nalucire, din mintea sa firava.
Un idol al minciunii, un zeu inchipuit.

Sa tot declare-ateul, sa spuna cu aplomb.
Ca Dumnezeu nu-exista, ca totu-i o-intamplare!
E-o simpla analiza facuta de un orb.
Ce-n vana-i cautare, lipsit e de vedere.

In fata necredintei, fanatic promovata.
De cel care se crede a toate stiutor.
In minte nu ma clatin, imi am viata predata.
In adevarul Celui ce-mi e Mantuitor.

Scriptura mi-este sfatul si calauza-n viata.
In ea mi se arata, ce este bun si rau.
Ea mi-este revelatie, Cuvantul ce ma-invata.
Cine sunt eu in lume si cine-i Dumnezeu.

Impresii despre Oxigen 2

02.06.2011 
 
In zilele trecute am ascultat ultimele emisiuni inregistrate pe site-ul  Oxigen2, nu atat din interes, cat din dorinta de a-mi umple cu ceva  timpul liber, in conditia de oboseala in care ma aflam. De multa vreme, nu mai gasesc  ceva interesant in ceea ce se prezinta acolo, desigur cu unele exceptii. Ba mai mult, continutul celor mai multe dintre ele ma lasa cu un gust amar, gol, sec  si neimplinit in suflet.

Parerea mea este ca in acele emisiuni se incearca nonsensul si absurdul. Se incearca crearea unui crestinism fara Christos, se incearca “cautarea” lui Dumnezeu pe un drum despre care se stie ca nu duce la Dumnezeu, ci in directie opusa.

In cele peste o suta de emisiuni postate acolo, am auzit despre tot felul de “autoritati” luminate, in aflarea adevarului ultim, ca ateii Charles Darwin, Karl Marx, Richard Dawkins, etc., si despre tot felul de filozofi sau teologi liberali, impropriu zis crestini, precum Imanuel Kant, Hegel, Friedrich Nietzsche, Paul Tilich, etc. Dar, nu am auzit nimic despre autoritatea Bibliei si a martorilor revelatiei divine, imputerniciti cu transmiterea ei, nici despre Isus Hristos ca autoritate finala. Dimpotriva, am auzit cum in mod sistematic le este demolata relevanta si autoritatea, prin tot felul de sofisme si citate si declaratii ale “ilustrelor” mai noi autoritati in materie de adevar final. Cine au fost acestia in viata lor personala si care sunt consecintele monstruoase ale ideilor lor, care au influentat  in timp societatea omeneasca, se pare ca nu conteaza din punctul de vedere al promotorilor noii “evanghelii” (!!!???).

Marturisesc faptul ca pe fondul deprimant al acestoror emisiuni, m-am prins inca si mai tare de vechiul adevar crestin de doua mii de ani. Vechi, dar niciodata invechit, ci mereu actual, proaspat si plin de viata si speranta. Adevarul despre Dumnezeu revelat prin Isus Hristos ramane neclintit pana astazi in valtoarea tuturor invataturilor, ideilor si filozofiilor, de tot felul, care l-au concurat, dar care s-au dovedit a fi doar niste meteori stralucitori de foarte scurta durata.

Ieri, aflandu-ma in calatorie, la serviciu, meditam contrariat in suflet asupra acestui subiect. Apoi, am inceput sa-mi scriu pe telefonul mobil gandurile intr-o forma versificata, in poezia "Pledoaria necredintei", de mai sus, prin care imi exprim pozitia inimii si mintii mele fata de subiectul in discutie.

Privire salvatoare

26.05.2011

Era tarziu în noapte-întunecata.
Legiuni de duhuri rele inundau.
Planeta aceasta trista, însingurata.
Cand pe Isus “stapanii” lumii-L judecau.

Cu ura patimasa se-adunara.
Invatator, preot si fariseu.
Sobor urgent, in taina convocara.
La sfatul lui Caiafa, arhiereu.

Printre aprozi si slugile de curte.
In jurul focului încins si Petru sta.
Voia sa stie ce-are sa se intample.
Cu Domnul sau in noaptea-acea rea.

In vorba lui, trezeste banuiala.
C-a fost cu-Isus, ca e galilean.
Dar cu blesteme, lepadare amara.
Petru respinge-acuza, ca dusman.

In al cocosului cantat si-aduce-aminte.
De-avertizarea lui Isus, ca-L va nega.
Chiar daca-a zis c-ar merge pan' la moarte.
Acum, fricos, de El se lepada.

In clipa aceea Petru întâlneste.
Privirea tinta a Domnului tradat.
Nu condamnare-n ochii Sai citeste.
Ci salvator mesaj celui iertat.

Era-o privire blânda si duioasa.
Iubire si speranta-n clipa grea.
Era o privire care sa-întareasca.
Pe ucenic in slabiciunea sa.

Cu suflet sfâsiat si-n umilinta.
De jale si rusine coplesit.
Cu-adânci regrete, lacrimi de cainta.
Petru a iesit afara prabusit.

O singura farâma de speranta.
Mai licarea in clipa aceea grea.
 Era privirea blânda si duioasa.
Iubirea lui Isus ce-l mângâia.

....................................................

Mi-aduc aminte bine si eu, Doamne.
De clipa-n care jalnic Te-am tradat.
Cuprins de frica, lasitate si pacate.
Pe cai straine Tie am umblat.

Tot ce-am promis candva, am dat uitarii.
Vesmântul alb, împrumutat, Ti l-am patat.
Atras de farmecul frivol al amagirii.
Negându-Te, ispitei am cedat.

Când m-am trezit, amarnica-nselare.
Dezamagire crunta si tumult.
In suflet si-n constinta, ce durere!
 Fara de Tine, Doamne, si pierdut!

Mi-aduc aminte-apoi a Ta privire.
Ma cauta unde zaceam zdrobit.
Atat de multa bunatate si iubire!
Atata har si indurare am primit!

Clipe de încercare

25.05.2011 - o seara in care eram vizitat de ganduri pesimiste

Cand sufletu-mi cuprins de framantare.
Nu-si mai gaseste loc de odihnit.
Iar visele-mi, ca valuri calatoare.
In mal abrupt de stanca s-au sfarsit.

Cand ziua soarele nu-mi straluceste.
Prin ceata ce-l ascunde nevazut.
Cand nici o stea pe cer nu-mi mai sclipeste.
Si-n intuneric dens ma simt pierdut.

In clipa deznadejdii ce m-apasa.
Aud un glas suav mai sus de nori.
Mai sus de intuneric si de ceata.
Ce-mi striga: "vin ai diminetii zori!".

Invesmantati in haina de lumina.
In dulce adiere de zefir.
Nelinistea din suflet mi-o alina.
In jurul meu, parfum de trandafir.

Mi-inalt privirea-n sus spre Tine, Doamne.
In  rugaciuni si-n cant umil ma-inchin.
Iti multumesc ca ai privit spre mine.
M-ai scos din grea-ncercare si din chin.

Mi-ai dat in suflet o speranta vie.
Credinta-n Domnul meu, Isus Hristos.
Cu El traiesc in sfanta partasie.
Merg catre cer slujindu-Te voios.

Când dragostea ne este ranita

13.04.2011

Astazi am o zi mai usoara la serviciu, deoarece sunt cu masina la atelier pentru unele reparatii. Diseara, sper sa-mi inchei munca devreme, iar la noapte sa-mi recuperez orele de somn pierdute pana aproape de revarsatul zorilor.
.
Fiindca trebuie sa astept, in lipsa altei activitati, mintea mea tinde sa se cufunde in meditatie. Stau si ma gandesc ce ciudata si complicata ne este uneori viata aceasta! Cand apar defecte la o masina, mergi la atelier si in cateva ore este reparata. Iar daca este lovita si distrusa partial intr-un accident, in cateva zile, mecanicii specializati stiu sa-i indrepte caroseria, sa-i inlocuiasca piesele si s-o puna in stare de functionare. Nu tot asa insa este cu viata lovita, ranita sau distrusa a unui om. Ea nu poate fi la fel de usor reparata si repusa in normalitate, atunci cand circumstante nefericite si potrivnice ii provoaca serioase daune.
.
De tanar iti faci proiecte nobile pentru viitor, te avanti cu toata pasiunea si efortul spre realizarea lor, renunti la multe lucruri si te sacrifici ca sa le poti atinge, iar cand speri ca nu esti departe de tinta se intampla ceva neprevazut, sau intervine cineva, poate chiar de la cine te astepti cel mai putin, si darama tot ce ai construit dupa ani si ani de lupta continua.
.
Apoi, daca nu te-ai prabusit in tine insuti si nu te deprimi de tot, asa cum s-ar putea intampla foarte usor, o iei de la capat si incerci sa-ti reconstruiesti visul sfaramat, dar nu stii daca nu cumva factori adversi te vor face sa ajungi din nou acolo de unde ai plecat, sau chiar mai rau.
.
Din momentul in care iti incepi aventura vietii, mai mult decat de “apa si paine”, ai nevoie de dragoste. Este o nevoie imperioasa supravietuirii, precum nevoia de aer. Unele studii au aratat ca bebelusi abandonati, fara atingerea bratelor cuiva in primele zile de viata, in ciuda satisfacerii tuturor nevoilor biologice si in lipsa vreunei boli, nu au supravietuit. Pentru ca dragostea este la fel de necesara ca si aerul.
.
In acest scop, de timpuriu, iti visezi o viata de dragoste, mai intai in familia de origine, in relatie cu parintii, fratii, surorile si rudele. Apoi, iti doresti o dragoste mult mai complexa in propria ta familie. Pentru acest motiv te casatoresti, aduci pe lume copii, investesti toata dragostea ta, tot interesul tau, tot efortul, toata responsabilitatea si visele cele mai frumoase in cei care sunt obiectul iubirii tale, cu speranta ca intr-o zi aceasta investitie a ta, de ani si ani, se va converti in roade ale dragostei, de care sa te poti bucura si tu macar in anii de mai tarziu.
.
Dar, din nefericire, anumite influente, circumstante si actiuni, cu totul in afara posibilitatii tale de control, pot face ca rezultatele sa fie cu totul diferite de orice asteptare pe traseul acesta al sperantei. Cele mai mari dureri, cele mai deprimante dezamagiri, cele mai grele nopti pline de zbatere si lipsite de somn le poti avea de la cei pe care i-ai iubit mai mult si pentru care te-ai sacrificat!
.
Nu e ciudata viata aceasta, oare?. . .
.
Din pacate, trebuie sa ma opresc din scris. Un  telefon de la noul meu sef de transport, un om mai complicat si mai dificil decat altii, mi-a stins inspiratia de a mai scrie. Sa te mai miri de rautatea strainilor, cand cea a celor mai apropiati tie decat oricine, te poate nu numai necaji, ci chiar devasta, zdrobindu-ti sufletul?  Sa nu ne pierdem, totusi, speranta unor zile mai bune! Pentru ca Dumnezeu n-a murit! . . .
.
Au trecut cateva ceasuri, de la acel telefon. Mintea si sufletul meu se reconecteaza la meditatia intrerupta brusc, anterior. Simt nevoia sa-mi exprim in scris nelinistile si preocuparile, nu de dragul de a scrie, ci pentru efectul de catharsis ce se exercita in felul acesta asupra sufletului meu! Cand calea dialogului este blocata, iar comunicarea vindecatoare este neacceptata, nu vad alt mod de eliberare a frustrarilor pe care le traim atat de dureros, cand binele ne este platit cu rau, iar dragostea cu ura. Ce bine ar fi sa existe un atelier de reparatii, cu “mecanici” specializati si pentru sufletul omului ranit si vatamat! In lipsa, insa, trebuie sa te ajuti cum poti.
.
Ceea ce face durerea greu de purtat, mai ales atunci cand sunt implicati cei apropiati, este ranirea sentimentului de iubire. In cazul in care ar fi vorba de un strain, fata de care nu ai un sentiment anume, sau de un vrajmas antipatic, problema n-ar fi asa de complicata. Deoarece, daca ai fi un necrestin si ai dispune de o filozofie inteleapta de viata, vei incadra acea persoana intr-o casuta a indiferentei  si ignorantei, evitand-o, iar daca nu, il vei infrunta si il vei pune la punct, eliberandu-ti frustrarile prin satisfactia compensatorie ce ti-o dai in felul acesta. Daca esti un crestin, dimpotriva, nu te vei razbuna, nici cu manusi, nici fara, ci il vei incredinta dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa fapta lui.
.
Dar, cand cei implicati in suferinta ta sunt persoane apropiate, de care te tin legaturi foarte sensibile, nici una din variantele de mai sus nu poate fi satisfacatoare. Cand iubesti pe cineva, nu poti fi indiferent, chiar daca ai simula o asa atitudine, nici sa pedepsesti dupa “dreptate”. Iar, despre judecata lui Dumnezeu, nici nu ar putea fi vorba sa le-o doresti. Dimpotriva, vrei schimbarea si mantuirea lor, pentru ca ii iubesti. Iar cand vezi insensibilitatea, impotrivirea si refuzul pocaintei, tocmai teama de pedeapsa judecatii impotriva lor este ceea ce amplifica durerea pe care ti-o pricinuiesc. Nici o durere nu este mai grea decat durerea dragostei ranite!
.
Totusi, nu trebuie sa deznadajduim nici o clipa! Ramane valabila inca solutia rugaciunii si a iubirii neconditionate de vreo circumstanta. In Dumnezeu exista alinare si vindecare, chiar si pentru dragostea ranita!
.
Este adevarat ca nu intotdeauna intelegem drumul pe care am fost condusi sa mergem in viata, ceea ce uneori ne tulbura sufletul, dar putem fi siguri ca Dumnezeu nu ne paraseste niciodata, in nici o situatie, atata timp cat noi nu Il parasim pe El, deoarece ne-a dat fagaduinta aceasta  in Cuvantul Sau. Putem fi siguri ca suntem insotiti de prezenta Sa, chiar daca uneori coplesiti de tristete nu o mai putem percepe, precum uncenicii pe calea spre Emaus, indiferent ca drumul pe care mergem este cel initial in planul divin pentru noi, sau drumul dintr-un plan modificat prin propriile noastre erori comise candva, undeva, sau prin erorile altora. Important ramane faptul ca El exista si este viu si este plin de indurare, si de aceea putem spera la niste zile mai bune!