2. Biblia si mitologia - Naratiunea creatiei.

Una din problemele principale ale timpului nostru sta în faptul ca multi oameni au întors spatele Bibliei si nu vor s-o mai accepte ca ghid al vietii lor. Unii, pentru ca nu o înteleg, altii, pentru ca nu vor s-o înteleaga. Nefiind o carte de stiinta, ei si-au pierdut respectul fata de ea si nu-i mai recunosc valoarea.

Insasi teologia, umbrita si complexata de succesul stiintelor experimentale, a comis eroarea de a confunda mesajul biblic cu termenii în care ni s-a comunicat. Pentru ca îi lipseste limbajul stiintific actual, unii teologi i-au confundat forma cu fondul, si au considerat-o lipsita de importanta. Ei se refera la raportul biblic despre origini ca la un mit sau o legenda populara, ceea ce, cu siguranta, a contribuit în mare masura la pierderea interesului pentru citirea ei. Considerând-o doar o colectie de legende evreiesti, cu influente din partea miturilor pagâne ale altor popoare înconjuratoare, acesti teologi confuzi au ajuns la concluzia ca Biblia ar trebui demitologizata, adica, sa-i fie înlaturate toate asa zisele mituri, care se ascund în textul ei si care, din punctul lor de vedere, nu sunt de acord cu descoperirile stiintifice moderne, pentru a se putea întelege astfel “adevaratul mesaj” al lui Dumnezeu.

Însa, procedând în felul acesta, pe de-o parte, ei au uitat faptul ca Biblia se adreseaza oamenilor din toate timpurile si toate culturile, de aceea nu poate folosi limbajul stiintific propriu zilelor noastre. Iar, pe de alta parte, ei i-au mutilat învataturile si i-au anulat mesajele ei de baza, contribuind în felul acesta la valul de necredinta si desconsiderare a Bibliei ca revelatie a Cuvântului lui Dumnezeu. In plus, ei si-au dovedit superficialitatea în cunoasterea si întelegerea limbajului si continutului ei de fond.

Primele 11 capitole ale Genezei nu sunt un mit, asa cum în mod eronat afirma teologii liberali, ci dimpotriva, sunt un antimit. De aceea, Biblia nu trebuie demitologizata, pentru ea este cea care demitologizeaza miturile si legendele altor popoare pagâne. Ea trebuie, în schimb, studiata cu seriozitate si responsabilitate, ca sa putem întelege tot ceea ce are ea sa ne spuna ca adevar revelat la nivel existential si uman. Asa zisa gândire critica bazata mai curând pe scepticismul imaginativ, creativ si aventurier, decât pe rationalitatea unei minti oneste si constienta de propriile limitari fata de cele mai adânci taine ale cunoasterii, nu este o metoda adecvata de cercetare si interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.  

Spre deosebire de mitologia pagâna, Biblia ne învata ca actul creatiunii a fost un eveniment real, un fapt obiectiv care a avut loc într-un timp determinat, dar de o maniera atât de singulara si unica, încât, înaintea lui, stiinta moderna si istoria nu pot decât sa observe si sa ramâna mute. La întelegerea actului creatiunii se poate ajunge numai prin credinta si prin acceptarea raportului dat de revelatia divina.

Este adevarat ca anumiti cosmologi, fie din trecut, fie contemporani noua, se refera la haos si hazard ca la niste posibile surse naturale cauzatoare ale ordinii si existentei. Dar, sa fim seriosi, cum ar putea hazardul si haosul prin ele însele sa genereze energia, legile care guverneaza în univers, materia, viata si fiinta umana? Cum s-au putut produce toate acestea fara interventia unei minti inteligente care sa planifice si sa aduca totul în existenta? Ideea unui proiect inteligent este una rationala si în concordanta cu gândirea logica, sau adevarata gândire critica, chiar daca este de necuprins si de neexplicat în profunzimea ei tainica. Cât de ridicole si irationale sunt încercarile de explicare ale originii lumii, asemenea celei de mai sus, privitoare la haos si hazard! Chiar daca sunt imaginate de mintile unor cosmologi si filozofi ai zilelor noastre, ele nu sunt cu nimic mai stiintifice si mai credibile decât miturile popoarelor antice si pagâne despre originea lumii. Atunci când Dumnezeu este exclus intentionat si sistematic de catre mintea omului razvratit împotriva Lui, singura optiune de explicare a originii noastre si a lumii ramâne numai mitul si imaginatia desarta.  

De aceea, ramân uimit si trist, în acelasi timp, când citesc ipotezele unor "teologi" liberali - cuprinsi de mirajul respectabilitatii academice si de ifose de înalta eruditie, recunoscuta, de obicei, numai în acord cu ideologiile actuale la moda – conform carora naratiunea originilor lumii din Geneza ar fi doar un împrumut literar din traditiile mitologiei mesapotamiene, egiptene, sau canaanite.  Sa privim putin la diferentele calitative care exista între miturile acestor popoare antice si raportul biblic despre creatiune.

Religia sumeriana era plina de mituri grotesti si infantile. În unul dintre ele, se afirma ca omul a fost creat din sângele zeilor cu scopul de fi sclavul lor. Intr-un poem din mitologia babiloniana se vorbeste despre crearea zeilor din apa, dupa care zeul Marduk a decis sa-l creeze pe om, la fel ca si în mitul sumerian, cu scopul de a sluji zeilor. Conform cu poemul lui Ghilgames, Marduk era un rege semizeu, nascut din relatia dintre un om si o zeita, care se comporta ca un tiran, ce viola femei si obliga pe oameni la sclavie. In religia canaanita, mitul din Ugarit povesteste cum tânarul zeu Baal a luptat împotriva zeului urzupator al tronului tatalui sau, triumfând asupra haosului acvatic, din care a facut lumea. In unul din miturile egiptene se spune ca oamenii s-au nascut din lacrimile zeului Ra. In scrierile civilizatiei grecesti, atât Homer cât si Hesiod, atribuie divinitatilor lor mitologice numeroase vicii si defecte umane, ca invidia, adulterul, furtul, înselarea. In toate aceste mituri ale antichitatii este vorba de dumnezei creati dupa chipul si asemanarea omului decazut.

Când comparam aceste texte antice cu Scriptura, se poate observa cu usurinta diferentele enorme ce exista între ele. În timp ce miturile pagâne concept creatia ca produs al luptei dintre zei si fortele haosului, relatarea biblica scoate în evidenta activitatea pasnica si linistita a unicului Dumnezeu. Creatorul din Geneza nu provine dintr-o masa acvatica sau din fiinte umane trudite de munca lor obositoare. El este Cel care a creat cerul, pamântul, marea si fiinta umana, modelând totul în acord cu vointa Sa suprema. Elohim din Vechiul Testament nu are nici început, nici sfârsit. El exista în afara timpului si anterior propriei Sale creatii. Nu întâlnim în textul biblic lupta cosmica dintre Dumnezeu si fortele necontrolate ale naturii, ca în miturile pagâne.  In Biblie, nu dumnezeii au fost creati dupa chipul omului, ci invers: fiintele umane sunt create dupa chipul unicului si suveranului Dumnezeu. Aceste divinitati mitice, pline de pasiuni egoiste si rautate, par mai degraba fiinte umane decazute, decât dumnezei autentici. Conform cu Geneza, Dumnezeu nu a creat sclavi care sa presteze munca obligata toata viata lor, ci barbati si femei liberi si capabili sa-si decida propriul lor destin.  

Ce diferente radicale între Biblie si mitologiile antice! Nu exista nici un motiv pentru ca cineva sa creada ca Moise, scriitorul Genezei, s-a inspirat din asemenea surse în naratiunea creatiunii. Evreii antici traiau înconjurati de politeismul pagânismului mitologic. Ei erau ca o insula într-o mare de superstitie si imoralitate. De aceea, Dumnezeu le-a dat o relatare cu totul diferita de cele pagâne, o relatare simpla, pe întelesul mentalitatii lor, dar, în acelasi timp, veridica si fidela realitatii. O explicatie care le-a servit pentru demitizarea originilor lumii si ale omenirii.

Este adevarat ca exista unele vagi asemanari, cum este de pilda între epopeea lui Ghilgames si relatarea biblica despre potop, dar faptul acesta nu este un indiciu neaparat al vreunei influente mitologice asupra Bibliei. Mai degraba, este vorba de un fenomen invers. Aceste civilizatii pagâne au mostenit anumite relatari pe cale orala care veneau din vremea primelor generatii de oameni existente pe pamânt, dar care, de-a lungul miilor de ani, au fost deformate si transformate în mituri. Babilonienii, de origine semitica, au putut sa mosteneasca traditia despre potop relatata in epopeea lui Ghilgames de la sumerieni sau de la amoriti, un popor semitic asezat din mileniul III în.Hr. în nordul Siriei. Acestia au putut avea legaturi cu stramosii lui Avraam, care este posibil sa fi pastrat memorii scrise înca de pe vremea cetatii Babel.  Nu Moise a copiat de la babilonieni, ci invers! Mult mai verosimila este ideea ca babilonienii au mostenit legende provenind la origine din aceleasi surse antice de care s-a putut folosi redactorul Genezei inspirat de Dumnezeu. Aceasta idee pare a fi mult mai coerenta cu realitatea, având în vedere diferentele calitative si de continut enorme care exista între relatarea biblica si restul traditiilor mitologice ale popoarelor din Orientul Apropiat.

1. Biblia si stiinta - Naratiunea creatiei.

Încercarea de armonizare cu orice pret a Bibliei cu stiinta este o eroare, deoarece nu tine cont de diferenta esentiala ce exista între Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu si  stiinta umana. Cunoasterea stiintifica este într-o continua schimbare, depasindu-se pe sine. Progresul în cunoastere prin cercetare si descoperire este ratiunea de a fi a metodei stiintifice. In schimb, Scriptura nu se poate schimba, deoarece a fost data oamenilor odata pentru totdeauna. Mesajul ei este permanent valabil si universal, pentru ca se adreseaza fiintei umane din toate timpurile si toate culturile.  El este acelasi ieri, azi si în veci atâta vreme cât exista om pe suprafata pamântului. De aceea, încercarea de a face Biblia mai credibila pentru fiecare generatie, armonizând-o cu un anumit stadiu provizional a stiintei, distorsioneaza adevaratul ei mesaj si subordoneaza autoritatea ei divina conceptiilor temporale ale cunoasterii umane. Daca, adevarul stiintific de ieri sau de astazi, cu trecerea timpului, ajunge sa fie o eroare în mod general recunoscuta, atunci cum ramâne cu Biblia, dar si cu pozitia conformista a crestinilor care promoveaza acest compromis?

Cei care simt dorinta de a potrivi textul Bibliei cu explicatiile stiintifice ale momentului actual, trebuie sa tina cont de faptul ca misiunea principala a Bibliei nu este aceea de a ne informa, ci de a ne forma din punct de vedere moral si spiritual. Daca Dumnezeu ar fi dorit sa ne explice, într-un mod stiintific, prin formule ale fizicii si matematicii, cum anume a creat El lumea si fiintele vii, este foarte probabil ca oamenii nu ar fi înteles nimic. Nici macar acum, înca nu sunt capabili sa înteleaga. Universul si viata ascund mistere, pe care stiinta secolului XXI nu le poate patrunde . Dar, nu aceasta cunoastere a tainelor mecanismelor creatiunii a fost intentia divina prin inspirarea Scripturii, ci cunoasterea marilor adevaruri despre noi însine, despre esenta noastra umana si despre natura spirituala ce ne caracterizeaza. Când citim Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, descoperim ca El este foarte interesat sa întelegem care ne este destinul ca fiinte umane si care ne este rostul si rolul în aceasta lume. De aceea, naratiunea Genezei despre creatiune are mai degraba o intentie pedagogica si etica, decât una descriptiva si stiintifica. Nu cum a creat El lumea, ci de ce si pentru ce a creat-o, este intentia acestui raport. 

Stiinta poate sa cerceteze doar fenomene generale, sau, cel putin, care se repeta. Nu este competenta sa se pronunte asupra evenimentelor care s-au petrecut doar o singura data, deoarece acestea nu pot fi supuse metodei ei de cercetare. Omul de stiinta trebuie sa fie martor la ceea ce studiaza. Cercetarea originilor lumii, însa, îi este absolut imposibila. Daca Dumnezeu a creat lumea si a inspirat Scriptura, asa cum credem, atunci numai El poate sa ne spuna ce anume s-a întâmplat la început. Acest lucru, printre altele, este ceea ce da o valoare enorma textului biblic. Biblia îsi conserva incalculabilul ei merit tocmai pentru ca nu este legata de o anumita reprezentare a lumii, pentru ca nu este de caracter stiintific. Mesajul ei universal si atemporal se adreseaza oamenilor din toate vremurile si toate locurile. Din acest motiv, dupa mii de ani dupa ce a fost scrisa, Scriptura continua si astazi sa îmbogateasca viata a milioane de persoane.

Povestea despre "omul-maimuta"

Din momentul în care Darwin si-a publicat, în 1859, cartea sa, “Originea speciilor”, în care isi afirma credinta ca omul si maimuta au un stramos comun, ideea aceasta a prins imediat radacini adânci în mintea acelora care nu credeau în raportul biblic asupra originii lumii si în existenta lui Dumnezeu. In mod progresiv, aceasta ideologie a transformismului evolutionist s-a extins în cercurile stiintifice si în centrele academice, pâna chiar si în cele religioase, devenind cea mai acceptata si raspândita conceptie de explicare a lumii si originilor ei.
 
Majoritatea persoanelor care au trecut prin universitate sau prin scoala secundara, cred ca fosilele descoperite pâna acum, ale asa numitului „om-maimuta”,  constituie cu adevarat un fundament solid si stiintific, care ar demonstra fara nici o îndoiala originea noastra din maimuta. Totusi, ceea ce nu stie marea majoritate a oamenilor, pentru ca comunitatea stiintifica nu este interesata sa promoveze o asemenea informatie, este ca fiecare din aceste fosile au fost rând pe rând cercetate în amanuntime, puse la îndoiala si în cele din urma respinse ca verigi intermediare  între maimutele primitive si fiinta umana.
 
S-a demonstrat ca ilustratiile pe care le contin cartile de popularizare ale evolutionismului, privitor la arborele evolutiei de la protoplasma la om prin regnul animal, sunt în acord mai degraba cu ideologia si cu dorintele personale ale autorilor lor, decât cu cercetarea stiintifica serioasa.  In engleza, aceasta se numeste „wishfull thinking”, adica formarea credintei  si luarea deciziei în acord cu ceea ce îsi doreste, cu ceea îi place sau îsi imagineaza cineva, decât prin recurgerea la evidente, rationalitate si realitate. Ceea ce este sigur, este faptul ca ultimele analize paleontologice si biochimice au demontat complet pretinsul arbore al evolutiei.  
 
Fraude si interpretari eronate. 
 
S-a demonstrat, pe de o parte, ca în construirea ideologei transformiste, s-a recurs într-un mod cu totul necinstit la dovezi mincinoase. De pilda, omul de Piltdown,  care timp de aproape 40 de ani s-a bucurat de notorietate publica si a fost considerat ca proba a tranzitiei de la maimuta la om, în peste 500 de teze doctorale, s-a dovedit a fi o frauda scandaloasa si intentionata. La fel s-a întâmplat si cu omul de Nebraska, bazat pe descoperirea unui singur dinte, de la care s-a pornit în modelarea din ghips a întregii fosile, pretins umanoida, pentru ca în cele din urma sa se demonstreze ca dintele respectiv apartinea în realitate unui porc de multa vreme disparut. De asemenea, Homo habilis s-a dovedit a fi o înselatoare fosila amestecata, compusa din parti a doua fosile, una umana si cealalta de maimuta.
 
Pe de alta parte, s-a demonstrat ca fosilele reale care s-au descoperit si care au fost prezentate ca dovezi ale tranzitiei de la om la maimuta, în realitate nu reprezinta asemenea dovezi, ci doar niste resturi fosilizate, fie umane, fie de maimuta, carora, însa, li s-au dat o eronata interpretare, din motive strict ideologice. De pilda, faimoasa specie Australopithecus si cea denumita Paranthropus, în realitate sunt maimute similare celor actuale, precum gorilele, urangutanii si cimpanzeii, si care erau foarte bine adaptate la mediul lor ambiental, motiv pentru care au fost respinse din lista de verigi intermediare sau de posibili stramosi ai omului.
 
Iar, fosilele clasificate ca specia Homo, considerate la început ca adevaratul „om-maimuta”, au rezultat a fi fost autentice fiinte umane. Nu exista semne de tranzitie graduala între Homo habilis si Homo erectus. Nici între Homo erectus si oricare dintre fosilele din specia sa, ca Homo sapiens, Homo Neanderthal, etc. Despre omul de Neanderthal s-a dovedit, de pilda, ca era la fel de uman ca si noi, doar ca suferea de artrita si rahitism. Arborele evolutiv si relatiile dintre specii s-a construit  de o maniera pur ipotetica si este bazat doar pe simple observatii si presupuneri apriorii. Realitatea este ca speciile ramân stabile si nu se observa nici un semn de tranzitie de la o specie la alta.
 
Studii cerebrale si craniene.
 
Una din metodele de construire a arborelui evolutiv si de trasare a liniilor de înrudire evolutiva dintre diferitele specii fosile si omul actual, s-a bazat pe studierea capacitatii craniene si a marimii creierului. Totusi, realitatea este ca capacitatea craniana a omului este foarte ampla. Când se analizeaza craniul diverselor rase omenesti care exista astazi, capacitatea acestuia oscileaza între 700 cm cubi si 2.200 cm cubi.  Iar, aceasta variatie nu are nimic de-a face cu inteligenta, asa cum evolutionistii, în mod eronat, fac relatie între marimea craniului si nivelul de dezvoltare evolutiva a creierului si a inteligentei. Studiile arata ca sunt la fel de multi inteligenti sau lipsiti de inteligenta, atât printre cei cu craniul mic, cât si printre cei cu craniul mare.
 
Capacitatea craniana medie a urangutanilor actuali este în jur de 400 cm cubi, a cimpanzeilor de 450 cm cubi si a gorilelor de 500 cm cubi. La om, însa media aceasta atinge 1.750 cm cubi. 
 
Antropologii au elaborat diferiti indici cefalici (care apartine capului), comparând greutatea creierului cu greutatea totala a individului, sau cu maduva spinarii, ori cu proportia între ariile prefrontale ale cortexului si totalitatea acestuia. Din asemenea studii a rezultat urmatorul indice cefalic al lui Schenk:  Om – 35, Cimpanzeu – 5,2, Gorila – 3, Cimpanzeu – 3, Cal – 0,97, Balena – 0,47, Câine – 0,37, Pisica – 0,25, Vrabie – 0,03, Strut – 0,02, Porumbel – 0,01, Gaina – 0,001.

Cifrele de mai sus arata cu claritate saltul enorm care ne separa de cimpanzeu, primatul cel mai apropiat omului în privinta indicelui cefalic. Alti indicatori, arata ca în dotarea sa cerebrala fiinta umana depaseste antropoizii cei mai asemanatori, în cifre care se ridica la peste 300 %.  Asemenea date scot în evidenta notabila diferenta care ne separa de maimute, în ciuda a ceea ce evolutionismul încearca sa ne faca sa credem.
 
Volumul cranian mediu la Australopithecus era asemanator maimutelor actuale, în jur de 500 cm cubi, adica se afla la nivelul propriu maimutelor. Totusi, fosilele apartinând speciei denumita Homo, ca Homo erectus depasea 1000 de cm cubi. De exemplu, omul de Java si cel de Pekin, atingeau capacitatea medie de 1300 cm cubi, în timp ce omul de Neanderthal a ajuns chiar sa depaseasca capacitatea craniana a omului modern. Toate aceste fosile au un volum cerebral care le include în rangul pe care-l posedam si noi astazi.
 
Ce înseamna acest lucru?  Inseamna ca în ciuda pretentiilor teoriei darwiniste, singurul lucru sigur este existenta a doua mari grupe de fosile diferite, grupa maimutelor si grupa oamenilor, si ca nu exista nici o dovada de tranzitie între ele. Grupa „omul-maimuta”, predicata de atâta vreme de evolutionism, pur si simplu, nu exista.
 
Asemanari genetice. 
 
Dar, ce se poate spune despre marea asemanare care exista din punct de vedere genetic între om si cimpanzeu, despre care se afirma ca se ridica chiar pâna la 98%? Nu este oare aceasta o dovada ca omul se coboara din maimuta? Doar 2% diferenta! Ideea pare convingatoare, iar evolutionistii recurg la ea ca sa ne convinga de teoria lor. Insa, daca privim aceasta problema si din perspectiva deosebiri care exista între om si cimpanzeu, ne putem da seama cât de enorma este aceasta deosebire. Ce diferenta colosala exista, de pilda, între un om de stiinta si o maimuta! Numai 2% diferenta, si totusi ce diferenta!
 
Una din descoperirile care cel mai mult au surprins pe antropologii evolutionisti a fost aceea ca atât cimpanzeii, cât si gorilele si urangutanii au 24 de perechi de cromozomi în fiecare din celulele lor, în timp ce omul poseda doar 23. In cadrul tuturor primatelor, omul constituie într-adevar singura mare exceptie, tocmai pentru ca poseda o pereche de cromozomi în minus. Aceasta mica diferenta face ca oamenii sa fie considerati ca fiinte unice. O pereche de cromozomi în minus, împreuna cu acest misterios 2% de diferenta în plan genetic, trebuie sa fie niste caracteristici teribil de importante, nu-i asa?
 
Datorita lor ne nastem complet neajutorati si cu un creier mic care reprezinta doar 25% din volumul lui definitiv, pentru ca apoi, în afara pântecelui matern, acesta sa se dezvolte complet, deasupra posibilitatilor oricarei maimute, facând posibila educatia si cultura. Acestei mici diferente genetice se datoreaza de asemenea si faptul ca putem umbla pe doua picioare, cu spatele si capul drept, ca putem gândi, vorbi, lucra cu mâinile si putem crede în Dumnezeu. Datorita acestei diferente omul are constiinta de sine, ca este muritor, ca propria sa esenta nu este doar una materiala, ci spirituala, ceea ce-i face posibila deschiderea sa catre transcendent si supranatural. Toate aceste caracteristici fundamentale ale omului nu se întâlnesc în nici una dintre primate si în nici unul dintre animale.  La urma urmei, aceasta mica diferenta de numai 2% , plus o pereche de cromozomi în minus nu este lipsita de semnificatie, nu-i asa! Ce diferenta enorma realizeaza ea între om si orice animal!
 
Ce dovedeste asemanarea genetica?

Ateul evolutionist Richard Dawkins afirma: „Ceea ce ne face sa stim sigur ca suntem cu totii înruditi, inclusiv cu bacteriile, este universalitatea codului genetic si a altor elemente biochimice de baza”. Dar, ce dovedeste oare aceasta universalitate a codului genetic si a altor elemente biochimice de baza?  Existenta unui stramos comun sau a unui Creator comun?  Daca un Creator comun a planificat sa traim împreuna în aceeasi biosfera este normal sa avem un cod genetic comun. Daca creaturile vii s-ar deosebi între ele din punct de vedere biochimic, probabil nu ar mai exista un lant trofic. Sau, poate viata cu o structura biochimica diferita nu ar fi posibila. Ori, daca ar fi posibila, poate ca nu ar putea supravietui în aceasta biosfera. Similaritatea si progresia nu înseamna neaparat un stramos comun, ci pur si simplu existenta unui proiect comun, în spatele caruia se afla Marele Proiectant.
 
Intrucât toate fiintele vii au un ADN format din patru baze ce contin nitrogen (reprezentate prin literele A,T,C si G) este normal sa ne asteptam la un grad înalt de similaritate informationala între creaturi, indiferent daca sunt sau nu înrudite ancestral. 
 
Iata un exemplu din limba engleza, privitor la diferenta radicala, în ciuda unei mari asemanari:  1. Charles Darwin was a scientific GOD (Charles Darwin a fost un dumnezeu stiintific). 2. Charles Darwin was a scientific DOG. (Ch.Darwin a fost un câine stiintific). Desi literele din cele doua propozitii sunt identice si ordinea este aproape aceeasi, cu exceptia inversarii dintre G si D, în ultimele cuvinte, totusi usoara diferenta genereaza sensuri radical diferite. La fel, o mica diferenta în ordinea celor 4 litere ce compun genomul (harta genetica) fiintelor vii, poate produce creaturi foarte îndepartate, unele de altele. De pilda, în timp ce unele studii arata o foarte mare similaritate intre genomul uman si cel al cimpanzeilor, alte studii arata aceeasi similaritate de procentaj între genomul uman si cel al soarecilor. Inseamna asta ca oamenii provin din soareci? Nu! Asta nu dovedeste decât ca toate creaturile vii au un Proiectant comun, care le-a creat din aceleasi materiale, ca sa traiasca în aceeasi biosfera si pentru sa existe între ele un lant trofic.
 
Marturia proteinelor.
 
Dovada împotriva evolutiei creaturilor vii, unele din altele, si în favoarea unui proiect comun, în care au fost incluse prin creatie divina, o gasim si în compararea secventelor de proteine, care sunt caramizile vietii. Ele sunt alcatuite din siruri lungi de aminoacizi. Majoritatea proteinelor contin peste 100 de aminoacizi, care trebuie sa se gaseasca într-o ordine foarte precisa. Instructiunile pentru aranjarea ordinii aminoacizilor se afla în ADN, iar ordinea lor este foarte importanta, pentru ca orice variatie a ordinii aminoacizilor face ca proteina sa devina disfunctionala. Aici apare problema pentru darwinisti, fie atei, fie teisti. Daca toate speciile au un stramos comun, ar trebui sa gasim secvente de proteine care sa faca trecerea de la peste la amfibiu, de la reptila la mamifer. Dar nu exista asemenea secvente. In loc de asa ceva, descoperim ca tipurile de baza sunt izolate între ele din punct de vedere molecular, ceea ce exclude orice relatie ancestrala.
 
Michael Denton, în cartea sa, Evolution – A Theory in Crisis, spune: „La nivel molecular nu exista nici o urma de tranzitie evolutiva: peste – amfibiu – reptila – mamifer. Astfel, amfibiile, considerate ca intermediare între peste si vertebratele terestre, sub raport molecular sunt la fel de îndepartate de peste, ca orice alt grup de reptile sau mamifere. Pentru cei familiarizati cu imaginea traditionala a evolutiei vertebratelor, acest rezultat este într-adevar uluitor”.
 
Astfel, chiar daca toate organismele vii au un cod genetic comun, în grade diferite de asemanare, acest cod aranjeaza aminoacizii în proteine în asa fel încât tipurile de baza sunt izolate din punct de vedere molecular unele de altele. Nu exista tranzitii darwiniste, decât goluri moleculare distincte. 
 
Ultimul cuvânt despre fosile. 
 
Intorcându-ne însa la fosile, aflam ceva cu adevarat spectacular. În prestigioasa revista Nature, în numarul din martie 2002, evolutionistul molecular Alan Templeton, de la Universitatea Washington, Sant Louis (Missouri), a publicat un studiu comparativ al ADN-ului la fiintele umane actuale, cu scopul de a reconstrui istoria evolutiva a umanitatii, prin determinarea gradului de asemanare genetica între populatiile umane actuale din toata lumea. Concluziile lui, centrate în metode matematice si informatice foarte avansate, revolutioneaza complet antropologia. Nu mai este vorba acum de oase fosile, ci de gene prezente în toti oamenii actuali si care, într-adevar, pot fi considerate fosile ale trecutului. 
 
Conform acestui studiu, toate speciile fosile cunoscute, ca Homo erectus, Homo antecessor, Homo neanderthalensis, Homo sapiens, etc., sunt în realitate aceeasi unica specie umana, la fel ca si noi cei de astazi. Toate aceste pretinse verigi de legatura între maimute si om, în realitate nu sunt decât varietati rasiale umane.  Genele omului actual indica faptul ca în trecut au existat importante migratii între continetele african, asiatic si european, dar acestea nu au produs înlocuirea unei varietati umane cu alta, ci încrucisarea sau amestecul genetic, ceea ce a contribuit la consolidarea legaturilor genetice între populatiile omenesti din toata lumea.
 
Cu alte cuvinte, nu exista dovezi ca omul a evoluat din maimuta. Toate fosilele apartinând speciei Homo corespund în realitate fiintelor umane, care nu au nici o legatura cu fosilele maimuta din specia Australopithecus sau Paranthropus. Arborele evolutiei umane s-a transformat în doi arbusti independenti, fara conexiuni reale între ei. Aceste dovezi care în actualitate au produs confuzie printre paleontologii evolutionisti, ne duc la concluzia logica ca oamenii întotdeauna au fost oameni, iar maimutele întotdeauna au fost maimute. 
 
Omul descinde din Dumnezeu, nu din maimuta, asa cum afirma Biblia cu claritate. Ceea ce ma uimeste, însa, mai mult ca orice, în aceste zile, este faptul ca unii dintre cei educati si crescuti în biserica, tocmai acum când vechile teorii bizare si ridicole au început sa apuna, se ridica sa le reînvieze în ciuda tuturor dovezilor stiintifice împotriva.

03.03.2013

Invatatura biblica despre Creatie

Profesorul A. H. Strong defineste creatia ca fiind: “Actul prin care Dumnezeu, numai pentru slava Sa si fara sa se foloseasca de ceva existent mai dinainte, a facut lumea, atit cea vazuta, cit si cea nevazuta.” (Strong, opera citata, p. 371) Aceasta doctrina este cunoscuta sub numele de creatie ex nihilo, adica “din nimic”. Invatatura despre creatie este parte integranta din Teismul crestin si este in contrast categoric cu evolutionismul naturalist si ateu. Acesta refuza elementul supranatural in creatie si incearca sa explice existenta tuturor formelor de materie si viata printr-o evolutie treptata a formelor inferioare inspre forme din ce in ce mai superioare si mai superioare; aceasta evolutie ar fi fost produsa de niste forte imanente in structura materiei.

Cititorul Bibliei va fi ajutat foarte mult in intelegerea continutului primelor capitole ale Bibliei, daca va reusi sa tina tot timpul in minte faptul ca scopul final al revelatiei lui Dumnezeu este sa-l aduca pe om la cunostinta mintuitoare despre Dumnezeu si despre Evanghelia Domnului Isus Hristos. In vederea atingerii acestui scop, a fost necesar ca Moise sa ne transmita, prin revelatia primita de el, anumite informatii care sa poata fi grupate intr-o scurta si succinta istorie din care sa reiasa originea materiei, izvorul energiei, originea vietii, a constientei de sine, a personalitatii umane, a primului pacat. Toate acestea constituie fondul pe care se va desfasura apoi maretul plan de mintuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, istoria lumii este o istorie a planului de mintuire alcatuit de El. Geneza este asadar, “teocentrica” in atitudine (adica Il aseaza pe Dumnezeu in punctul focal al realitatii, fara sa se preocupe prea mult despre metodele folosite de El in facerea lumii).

In al doilea rind, istorisirea Genezei este “geocentrica”, adica priveste evenimentele din punctul de vedere al omului asezat pe pamint. In chiar primul verset al cartii, Moise proclama: “La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamintul.” Si de acolo pina la sfirsit, relatarea se va concentra asupra pamintului, ca loc de existenta al rasei umane. Istorisirea mai poate fi definita si ca fiind preocupata mai mult cu “fenomenele” intimplate, decit cu explicarea lor stiintifica. Aceasta nu inseamna ca Biblia ar fi doar o culegere de speculatii filosofice materializate sub forma unor desfasurari mitice, si nici ca Scriptura nu ar fi valabila din punct de vedere stiintific.

Biblia vorbeste cu omul simplu, intr-un limbaj cit mai clar si pe intelesul tuturor. Simplitatea aceasta aparenta ascunde insa taine mari si creaza dificultati mari celor ce cauta sa inregimenteze Biblia in tabara propriilor lor convingeri. Limbajul revelatiei divine este de o deosebita frumusete poetica. Continutul ei este o reasigurare data inimii, nu o prelegere stiintifica adresata mintii. Simplificat si redus la datele informative, textul din Geneza arata cam asa:

“Si Dumnezeu a spus: “Sa fie …”
Si a fost …
Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.
Astfel a fost o seara, si apoi a fost o dimineata:
aceasta a fost ziua …”

Din cauza caracterului teocentric in atitudine si geocentric in orientare, din cauza limbajului nestiintific si a caracterului preponderent poetic, este evident ca omul de stiinta care se va apropia de relatarea Genezei cu dorinta de a primi date exacte pertinente despre facerea lumii va ramine dezamagit.

Unul din lucrurile interesante din primul capitol al cartii Geneza este corespondenta progresiva care exista in cele doua serii de cite trei. In cea dintii zi, Dumnezeu a facut ca pe pamint sa apara lumina; in cea de a patra, El a daruit pamintului luminatorii din intinderea cerului: soarele, luna si stelele; in ziua a doua, Dumnezeu a despartit apele de ape facind intinderea cerului, adica a despartit apele terestre de apele atmosferice adunate in nori; in cea de a cincea zi, El a facut pasarile sa zboare deasupra pamintului si vietuitoarele marine si pestii marilor (Este interesant sa remarcam o problema lingvistica: in versetul 1, apoi in cazul vietuitoarelor marine (1:21 si al omului (1:27) este intrebuintat verbul “a crea”, in timp ce pentru intinderea cerului (1:7), pentru soare, luna si stele (1:16) si pentru animalele pamintului (1:25) este folosit verbul “a face”); in ziua a treia, Dumnezeu a facut sa apara uscatul si a asezat pe el multimea de verdeata a cimpului si pomii roditori; in cea de a sasea zi, El a facut fiarele pamintului si l-a creat pe om.

In acest prim capitol din cartea Genezei exista o serie intreaga de probleme care au dat nastere la multa discutie si multa speculatie. De exemplu discutia despre termenul “zi”. Sint unii comentatori care cred ca termenul nu trebuie luat decit in valoarea lui poetica si metaforica. Eu cred ca o astfel de parere nu face cinste textului biblic.

Exista alti comentatori care cred cu fermitate ca termenul “zi” nu poate defini decit ceea ce defineste si astazi, si anume un interval precis de douazeci si patru de ore terestre. Intr-adevar, acesta ar fi sensul necontestat, daca nu ar fi vorba despre “impotrivirile stiintei” de care se face astazi atita parada. Cind discutam probleme ca aceasta, trebuie sa tinem cont ca exista doua surse pentru a afla adevarul: informatiile generale metafizice pe care ni le pune la indemina Cuvintul lui Dumnezeu care ni-L prezinta pe El drept Creatorul si Sustinatorul tuturor lucrurilor, existind transcendental si imanent in creatie; si cea de a doua sursa: cercetarile si descoperirile oamenilor de stiinta. Lumea in care traim este proprietatea lui Dumnezeu, si El a gasit cu cale sa alcatuiasca mintea omeneasca in asa fel incit sa fie pornita sa iscodeasca si sa afle tainele inscrise de Dumnezeu in creatie.

Biblia il ajuta pe omul de stiinta aflat in cercetare dupa adevar sa nu se rataceasca si sa nu-si piarda timpul in directii gresite. Pe de alta parte, stiinta care interpreteaza creatia ne ajuta ca s-o intelegem, sau cel putin sa nu ne formam interpretari gresite in privinta revelatiei pe care ne-o da Biblia. . . .  

Un alt punct de discutie este daca multimea de variatii in cadrul speciilor si subspeciilor a existat de la inceputul creatiei sau avem de a face cu un proces de evolutie limitata la nivelul diverselor specii. Exista urs de zona temperata, urs montan si urs polar. Au fost toate aceste variatii prezente de la inceput sau unele dintre ele au aparut pe parcurs? Si ce s-a intimplat cu multimea de varietati pe care nu le mai gasim astazi decit in forme fosile? Sint ele dovezi ale unor incercari nereusite de adaptare in procesul evolutiv, sau sint specimene disparute din cauza unor altfel de fenomene terestre?

Asa cum a fost aratat si mai inainte, infruntarea este de fapt intre cele doua conceptii despre lume si viata: cea teista si cea naturalist evolutionista. Cea mai mare parte a argumentelor naturaliste sint grupate in cinci categorii: morfologia care sustine ca asemanarile de forma si structura indica un punct de plecare comun pe scara evolutiei; Embriologia care pretinde ca dezvoltarea asemanatoare a fetusurilor dovedeste un proces evolutiv identic pentru majoritatea speciilor; Paleontologia care prezinta urmele fosile drept suport pentru parerea ca exista un proces evolutiv in scara care poate fi dovedit in straturi consecutive ale pamintului; argumentul organelor parazitare ca niste vestigii ale unor structuri abandonate in procesul evolutiv si varietatile existente in cadrul speciilor aflate in forme de mediu diferite.

Trebuie notat ca ceea ce este in discutie nu este daca Dumnezeu a putut El insusi sa foloseasca procesul evolutiv, ci daca El a facut-o sau nu. Daca vrem sa fim sinceri pina la capat trebuie sa spunem ca interpretarea naturalist evolutionista este o stricta interpretare filosofica, subiectiva si imposibil de dovedit convingator. Asemanarile de structura pot fi privite si ca o dovada a unui Creator comun care a lucrat dupa o schema favorita! Dezvoltarea embriologica a fetusului ar putea trece foarte bine si ca o dezvoltare necesara unica de la simplu la complex pe durata procesului de crestere. Formele fosile pot fi privite si ca o dovada ca intr-adevar au existat perioade de timp in care varietatea animalelor a fost mai bogata ca cea de astazi, iar asta nu inseamna neaparat ca animalele din vremea noastra deriva din alte animale disparute intre timp.

Argumentul cu organele “parazite” si-a pierdut intre timp mult din putere deoarece stiinta a descoperit ca ele indeplinesc si astazi functii strict necesare de care nu se stia alta data inca nimic. (Credinciosul evanghelic are acelasi drept ca si necredinciosul, atunci cind este vorba de presupuneri. El poate sustine cu aceiasi convingere ca toate organele “nefolosite” astazi corespund sau au corespuns odata unor functiuni strict necesare. Caderea omului in pacat si procesul “devolutiv” al degenerarii lasa mult loc pentru astfel de interpretari) (Am putea adauga ca, de la data scrierii acestei carti, genetica a batut si ultimul cui in cosciugul teoriei evolutioniste. Se stie astazi ca numarul de cromozomi este o constanta a fiecarei specii si ca variatiunile nu sint posibile decit in cadrul aceleasi specii. – N.T)

Autorul acestei carti se alatura cu entuziasm unei multimi de oameni de stiinta si de exegeti evanghelici care sustin ca relatarea Genezei contrazice teoria evolutionista din foarte multe motive dintre care enumeram:

(1) Geneza prezinta o creatie prin “Fiat”, proclamare divina. Vietuitoarele si formele de vegetatie au fost facute dintr-o data intr-o deplina varietate descrisa de expresia: “dupa soiul lor”. Vietuitoarele se reproduc si astazi dupa acelasi principiu. Exista ciini de citeva sute de grame si ciini de sute de kilograme, dar inca nu s-a putut obtine din incrucisarea a doi ciini o pisica sau o privighetoare. Incidental, se mai descopere si astazi in viata, forme pe care stiinta le proiectase ca extincte inca in perioade de acum citeva “milioane de ani” (Note din numeroase publicatii: e. g.Time, LXI, 2. Ian. 1953, p.60);

(2) Stiinta insasi, mai cu seama cercetarile genetice, infirma pe zi ce trece teoria naturalist evolutionista. Intr-adevar, cu cit ne coborim mai mult in intimitatea organismelor “simple”, cu atit dam de structuri mai complexe. Exista un microcosmos molecular si atomic care sfideaza toate cunostintele noastre de azi si rastoarna teoria evolutiei de la simplu, la complex. Genetica suporta Biblia.

De ce mai continua aceasta naluca a evolutionismului sa ocupe un loc in catedrala serioasa a stiintei? Pentru ca alternativa ei, teismul creationist i-ar trimite pe oameni la credinta in Dumnezeu, iar omenirea rebela nu vrea sa se supuna Creatorului ei. Aceasta nu este insa o problema stintifica, ci una morala.

Teismul este cladit pe premiza existentei unui Dumnezeu personal atotputernic caruia trebuie sa ne supunem; naturalismul evolutionist il lasa pe om cu iluzia ca el este produsul suprem al unui lant evolutiv progresiv. Teismul ne spune ca Geneza ne prezinta felul in care a facut Dumnezeu toate lucrurile; evolutionismul sustine ca originea si evolutia vietii trebuie sa ramina un mister. In teism, vietuitoarele au fost create “dupa soiul lor” cu capacitatea de a se reproduce la nesfirsit; naturalisnul pretinde ca mediul inconjurator este cel care a continuat si continua sa modeleze formele de viata, eliminindu-le pe cele necorespunzatoare si dind mereu nastere unor alte forme noi. Teismul spune ca omul a fost creat de Dumnezeu cu un intelect si cu o inima capabila sa se implineasca in partasia cu Dumnezeu. Omul este prezentat ca un agent responsabil inaintea lui Dumnezeu si cu sansa de a accepta acum lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Naturalismul insa, il prezinta pe om ca pe un produs al evolutiei formelor inferioare, un simplu animal dezvoltat, prada pornirilor instinctuale, singuratic si tragic in virful unei piramide fara rost, fara responsibilitatea de a raspunde sau de a depinde de vreun standard stabilit dinafara.

Teismul spune ca lumea este intretinuta prin grija divina si condusa de catre Dumnezeu spre implinirea unor scopuri precise. Naturalismul nu poate sa picteze decit imaginea lipsita de sens si semnificatie a hazardului: omul este liber, singur si fara rost. Pentru cel ce accepta teismul crestin, nu exista nici un fel de dificultate in acceptarea invataturii despre creatie asa cum este prezentata ea in Cuvintul lui Dumnezeu.

Crestinii evanghelici n-au nimic de cistigat daca cauta sa armonizeze relatarea Genezei cu ipotezele evolutioniste. in afara de dorinta de a fi “la moda” si de teama de a nu fi “ramas in urma” nu exista nici un alt argument care sa dovedeasca necesitatea imbratisarii unei astfel de teorii stiintifice.

Ce va raspunde omul de stiinta crestin cind se va vorbi despre asa-numitul om preistoric care a locuit la inceput pamintul? Cum va putea el sa ignore omul de Neanderthal, de Cro-magnon? Raspunsul este ascuns in tacere, rabdare si incredere in Dumnezeul care nu se lasa sa fie batjocorit. Lantul evolutiv este plin de falsuri si de “verigi lipsa”, iar singurul lucru care se poate spune despre aceste verigi lipsa este ca, intr-adevar, sint lipsa! Nu exista nici un fel de evidenta ca omul a fost vreodata in trecut mai inferior din punct de vedere mintal, spiritual sau fizic. Dimpotriva! Exista destule vestigii si relatari despre realizari care pot constitui si astazi minuni ale lumii. Toata stiinta si progresul modern nu le pot imita sau explica perfectiunea.

Omul a fost creat de la inceput dupa chipul si asemanarea perfecta a dumnezeirii. Creatura umana a fost de la inceput Homo sapiens. Iata cum ii sint descrise caracteristicile:
“ … pozitia verticala extinsa complect, privirea indreptata inainte, din cauza careia picioarele au o pozitie care favorizeaza mersul, nu cataratul … o mai mare dezvoltarea a anumitor muschi … care suporta si intretin pozitia verticala a corpului; scurtimea caracteristica a bratelor si opozabilitatea complecta a degetului mare, barbia iesita in afara, dentitia uniforma si ordonata, si cel mai mult, dezvoltarea enorma a creierului si conformatia caracteristica a craniului si a fetei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulata, si probabil, din cauza folosirii ei, si-a dezvoltat puternic capacitatea de a gindi abstract. (Din articolul despre “om” din Websters New International Dictionary of English Language, Springfield, Mass. Merriam Co., 1917, p.1307)

Nu s-a gasit nici macar o singura dovada ca omul ar fi existat vreodata pe pamint intr-o stare total diferita de cea de astazi. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat intotdeauna imaginea divinitatii. Fireste, in miile de exemplare umane au existat si continua sa existe anormalitati deformatoare.

Din pacate, evolutionistii s-au repezit sa le colectioneze si sa pretinda ca au gasit forme umane de dezvoltare intermediara. Ar fi fost suficient sa se uite bine in jur sau sa mearga la o colectie de oase pentru a vedea ca “exemplarele” preistorice continua sa coexiste cu omul de astazi. Byron C. Nelson, doctor in filosofie, a insemnat in cartea sa, Inainte de Avraam – Omul preistoric in lumina Bibliei, doua din convingerile lui de baza:

“Cea dintii este ca omenirea este foarte batrina – cit de batrina, autorul nu stie si nici nu incearca sa dovedeasca. A doua este ca omul a fost dintotdeauna om. El nu a aparut ca un produs al evolutiei, ci o creatie, exact asa cum spune si Biblia in cartea Genezei. Autorul acestor rinduri crede in adevarul ei luat litera cu litera.” (Byron C. Nelson, Before Abraham, Prehistoric Man in Biblical Light, Minneapolis, Minn. Augsburg Publishing House, 1948, p.96)

Daniel Brânzei, Introducere în Teologie (www.teologhisire.wordpress.com)

Ajutorul lui Dumnezeu

“Încredinteaza-ti soarta în mâna Domnului si El te va sprijini” – Psalm 55:22. 
 
Atât traducerea engleza, cât si cea spaniola, reda versetul acesta prin cuvintele: “Arunca-ti sarcina asupra Domnului si El te va sprijini”. Intr-un mod asemanator îl citeaza si apostolul Petru, când spune: “Si aruncati asupra Lui toate îngrijorarile voastre, caci El Însusi îngrijeste de voi” - 1Petru 5:7.
 
O promisiune pretioasa pentru orice crestin angajat în lupta vietii si a credintei! Un verset din Scriptura cu ale carui gânduri merita sa-ti alimentezi, înca de dimineata, mintea si sufletul, înaintea  provocarilor care te asteapta de-a lungul zilei
 
Sa observam ca promisiunea nu este ca Domnul va îndeparta povoara pe care i-o încredintam, nici ca El o va purta în locul nostru. Promisiunea este ca El ne va sprijini asa încât noi s-o putem purta. Domnul nu ne elibereaza de responsabilitati, ci ne întareste sa le putem îndeplini. El nu ne fereste de conflicte, ci ne va face în stare sa le biruim.  El nu va îndeparta încercarea de la noi, însa ne va ajuta Sa fim rabdatori si victoriosi, când trecem prin ea. El nu va micsora duritatea si severitatea circumstantelor vietii noastre, îndepartând elementele ei dificile, spinii si maracinii, facându-ne astfel viata usoara, ci va pune har dumnezeiesc  în inimile noastre, asa încât sa ne putem bucura în toate circumstantele grele si adverse.
 
“Harul Meu îti este de ajuns, caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita” - 2 Corinteni 12:9. 
 
“Pot totul în Hristos, care ma întareste” - Filipeni 4:13.
 
Amin!

Din suferinta în slava

“Acestia vin din necazul cel mare” – Apocalipsa 7:14 
 
Cele mai frumoase exemple de vietuire crestina în aceasta lume au rezultat în urma suferintei. Asa cum minunatii trandafiri cresc pe tulpini spinoase, la fel cele mai atragatoare modele de generozitate, noblete si sfintenie se dezvolta pe tulpina cu spini a suferintei. 
 
Când privim împreuna cu apostolul Ioan scena din cealalta parte a realitatii spirituale, vedem ca acei care poarta hainele cele mai albe în cer si cânta cel mai puternic cântec al biruintei sunt cei care vin din necazul cel mare. Locurile mai înalte de onoare ale cerului sunt ocupate de cei care provin:
- din casele pamântesti cu camere si paturi ale rabdarii, credintei si sperantei în suferinta, nu din cele pline de belsug,  de festivitate si bucurie fara întristare
- din vaile luptei, unde batalia este grea si istovitoare, însa este dusa în fiecare zi cu sârguinta în ajutorul si puterea lui Dumnezeu
- din scenele plânsului si ale lacrimilor pe obrajii palizi ai celor cu inimile frânte, care-si pun încrederea în promisiunile Lui pline de mângâiere.

 “Caci întristarile noastre usoare de o clipa lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica de slava” – 2 Corintei 4:17

Despre Duhul Sfânt

 I.  Personalitatea Duhului Sfant.

Unele texte din Vechiul Testament considerate izolat ar putea sugera ideea ambigua ca Spiritul Sfant ar fi doar o energie misterioasa ce izvoraste din Dumnezeu, un suflu intru-totul impersonal al Celui Atotputernic. Aceasta idee este sprijinita si de notiunea de “spirit” din cultura moderna care-si are radacinile in cultura si filozofia greaca. La aceasta idee contribuie de asemenea si diferitele forme de panteism (Dumnezeu – un spirit impersonal difuz raspandit in natura) care influenteaza astazi cultura moderna prin intermediul religiilor orientale.

Cand vorbim insa despre Duhul Sfant, ca realitate spirituala transcedentala, ne referim la ceva ce nu intra in categoriile conceptuale ale culturii, ratiunii si limbajului filozofic uman. Pentru ca Isi are originea in misterul divin, El Insusi are o natura misterioasa. De aceea, a cobori conceptul de Spirit Sfant la nivel filozofico–rational inseamna a-L denatura si a strica misterul. Tot ceea ce putem spune despre El, trebuie sa se limiteze  la ceea ce afirma revelatia Scripturii in ansamblul ei, si nimic mai mult.

Consider ca marturia Scripturii, privita, din perspectiva revelatiei progresive, care-si atinge apogeul in Isus Hristos, nu lasa loc pentru nici o indoiala. In mai multe moduri ea arata ca Duhul Sfant este o persoana si ca poseda toate calitatile pe care le poseda o persoana.

1.  Folosirea genului masculin pentru a-L desemna. In greaca duh (pneuma) este de gen neutru (genul lucrurilor impersonale), iar dupa regulile de concordanta gramaticala este de asteptat ca si pronumele care-l inlocuieste sa se acorde cu pneuma in gen, numar si persoana, adica sa fie tot de gen neutru. Dar daca pronumele care are ca antecendent imediat pe pneuma,  este masculin (gen personal), concluzia fireasca este ca scriitoul inspirat vrea sa evidentieze personalitatea Duhului Sfant, dand expresiei pneuma un sens diferit de sensul natural pe care-l are el in greaca, de unde si sensul modern al acestuia.

Ioan 14:26 „Dar Mîngîietorul, adică Duhul Sfînt (to pneuma - neutru), pe care -L va trimete Tatăl, în Numele Meu, El (ekeinos,- pronume personal masculin) vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”

Ioan 15:26 „Cînd va veni Mîngîietorul, pe care -L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul (to pneuma) adevărului, care purcede dela Tatăl, El (ekeinos – pronume personal masculin)  va mărturisi despre Mine”.

Ioan 16:13-14  Cînd va veni Mîngîietorul, ( in originalul grecesc, in acest loc, nu apare substantivul Mangaietorul ci pronumele personal El, ekeinos, deci traducerea ad litteram, dupa cum de altfel apare corect in alte traduceri,  este: Cand va veni El (ekeinos),  Duhul (to pneuma) adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.  El Mă va proslăvi (ekeinos eme doxasei), pentrucă va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.  Aici Duhul (neutru) se relationeaza direct cu pronumele El (personal).

Aceeasi situatie apare in Efeseni 1:13-14  “…ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant care fusese fagaduit si care (ös – pronume relativ masculin) este o arvuna a mostenirii noastre…”

2. In Ioan 14:16, Isus vorbeste despre Duhul Sfant ca despre “un alt Mangaietor”, allon parákleton, unde allon inseamna  un altul de aceeasi clasa, sau un altul de aceeasi natura spre deosebire de grecescul heteros, un altul diferit. Aceasta afirmatie implica ideea ca Isus a fost un parákletos (Mangaietor, Sfatuitor, Consolator, Instructor) pentru ucenicii Sai, si ca Duhul urma sa vina ca sa-I ocupe locul si sa-I continue lucrarea printre/cu ei. Daca Isus S-a relationat cu ucenicii in mod personal,  atunci El nu putea fi substituit doar de o forta impersonala si neutra. Trebuia sa fie Cineva ca Isus Insusi, o persoana cu caracteristici asemanatoare cu ale Lui, o persoana divina ca si El. Cu alte cuvinte, allon parákleton, (un alt Mangaietor) inseamna “un alt Isus”, vorbind de o maniera comparativa.

Ideea aceasta iese in evidenta cu destula claritate din asemanarea de limbaj folosit atat pentru Duhul Sfant cat si pentru Isus:

     Parakletul va veni (Ioan 16:8) - Isus a venit in lume (Ioan 16:28 etc)

     Parakletul purcede de la Tatal (Ioan 15:26) – Isus a iesit de la Tatal (16:27)

     Tatal va da Parakletul la cererea lui Isus (Ioan 14:16) – Tatal a dat pe Fiul Sau (Ioan 3:16)

     Tatal va trimite Parakletul (14:26) – Tatal a trimis pe Isus in lume (3:17)

     Parakletul va fi trimis in Numele lui Isus (14:26) – Isus a venit in Numele Tatalui (5:43)

     Parakletul este Duhul adevarului (14:17) – Isus este Adevarul (14:6)

     Parakletul este Duhul Sfant – Isus este Sfantul lui Dumnezeu (6:69)

Duhul avea sa fie, deci, inlocuitorul lui Isus si continuatorul lucrarii Lui. Pentru ucenici, Duhul Sfant, ca “allon parákleton”  urma sa fie “un alt Isus”, Un Altul de aceeasi clasa sau de aceasi natura.

Promisiunea lui Isus “Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi”, (14:18, 28),  inseamna ca El urma sa vina la ei prin intermediul Duhului Sfant. Aceasta vrea sa spuna ca lucrarea lui Isus nu se intrerupe odata cu moartea si glorificarea Sa, si nici comuniunea Sa cu ucenicii nu se incheie prin plecarea la Tatal. Atat lucrarea Sa cat si comuniunea Lui cu ucenicii continua in persoana Duhului. Isus avea sa fie prezent cu ei in Duhul. Totusi, faptul ca urma sa aiba loc o venire a lui Isus prin venirea Duhului, pe de-o parte, nu vrea sa spuna ca “parusia” sau a doua venire la sfarsitul veacului nu va avea loc. Iar pe de alta parte, nu inseamna ca Duhul Sfant ar trebui identificat cu Hristosul glorificat. Desi, realmente exista o identitate de functie succesiva intre Isus si Duhul Sfant, totusi Ioan mentine o clara distinctie: Duhul nu este Isus; Duhul este un “alt Mangaietor”( allon parákleton).

3. Numele Parakletos (sfatuitor, mangaietor, avocat, calauza, instructor) este un termen ce descrie o persoana care vine in ajutor sau ofera sfat si mangaiere, instruire si calauzire unei alte persoane. O energie, o forta sau o putere neutra si impersonala niciodata nu ar putea sa indeplineasca aceasta functie. Cuvantul parakletos nu poate fi inteles decat in sensul personalitatii Duhului. Lucrul acesta este evident si din aplicarea termenului la Hristos in 1 Ioan 2:1 “…avem la Tatal un parakletos, pe Isus Hristos…”

4. In Ioan 16:7-8, Isus descrie evenimentul Cincizecimii ca “o venire” a Duhului.

“Cand va veni El (ekeinos)…”  O putere, o forta, un influx de energie se manifesta, dar nu vine. Aceasta forma de vorbire trebuie sa descrie o persoana. Se poate vedea de asemenea ca aceasta venire are de-a face cu El, ekeinos,  pronumele personal masculin, indicator clar al personalitatii.

5. Duhul Sfant este prezentat de Isus ca invatator si calauzitor (Ioan 14:26; 16:13), care vorbeste: (Fapte 13:2; 21:11; 1 Tim 4:1). O forta poate misca, insa nu poate invata, calauzi sau vorbi.

Lucrarea de calauzitor a Duhului Sfant s-a manifestat cu o nuantza vadit personala la sinodul din Ierusalim, asa incat la incheierea acestuia s-a putut scrie: “Caci s-a parut nimerit Duhului Sfant si noua…” (Fapte 15:28). Aici este vorba de decizia unor persoane care este in concordanta cu aceea a Duhului. Daca Duhul Sfant nu ar poseda o natura personala, nu s-ar putea vorbi despre participarea Lui la luarea acestei decizii.

6. Duhul Sfant poseda cele trei elemente esentiale ale personalitatii: inteligenta, emotionalitate si vointa.  Ca este inteligent se deduce din textul deja citat din Ioan 14:26. Nu se poate concepe un invatator lipsit de inteligenta. Ca poseda emotii se vede din faptul ca Duhul poate fi intristat (Efeseni 4:30). Numai o persoana se poate intrista. De asemenea, el are capacitatea deciziei voluntare (1 Corinteni 12:11; Evrei 2:4).

7. Duhul Sfant  mijloceste pentru cei credinciosi.  Romani 8:26 “Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuş Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”. Cuvintele acestea nu pot fi spuse decat despre o persoana, altfel ar fi absurde. Astfel, mijlocirea Persoanei Hristos inaintea Tatalui este complementata de aceea a Persoanei Duhului Sfant.  De aceea, modelul corect de rugaciune trebuie sa cuprinda si acest element al mijlocirii Duhului pentru noi. Ne rugam Tatalui, in Numele Fiului, prin medierea Duhului Sfant.

De asemenea, se poate vedea aici destul de clar distinctia dintre Duhul, care mijloceste, si Tatal, inaintea Caruia se mijloceste, ceea ce implica nu numai personalitatea Duhului Sfant, ci si distinctia lui de Dumnezeu Tatal.

8. Doar personalitatea Duhului face posibila „comuniunea Duhului” (2 Cor.13:14), care nu este doar secretul comuniunii fraternale (koinonia) ci si expresia unei relatii personale intime care trebuie sa existe intre credincios si Duhul Sfant. Comuniunea nu se poate realiza intre o persoana si o forta sau o energie, ci doar intre doua persoane. Expresia comuniunea Duhului, daca trebuie s-o intelegem literal, ca pe o experienta reala, in mod necesar implica personalitatea.

9. Una din functiile Duhului este aceea de a glorifica pe Isus (Ioan 16:14), o functie paralela cu ce a Fiului, care in timplul lucrarii Lui pamantesti L-a glorificat pe Tatal (Ioan 17:4). Este implicata personalitatea, atat prin natura functiei ce are de indeplinit, cat si prin paralelismul dintre El si Isus, a carui misiune o continua.

10. O intreaga serie de trasaturi, activitati si descriei despre Duhul Sfant scot in evidenta, fara nici un dubiu, personalitatea Sa, deoarece toate acestea sunt proprii doar personalitatii, ca de pilda: cerceteaza, cunoaste, vorbeste, da marturie, descopera, convinge, mustra, porunceste, indeamna, ajuta, calauzeste, sfinteste, inspira, invata, mijloceste, conduce biserica, imparte daruri spirituale, savarseste miracole, inviaza mortii, etc.

11. El este afectat la fel ca si o persoana de actiunile altora.  
Isaia 63:10  Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfînt; iar El li s'a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor

Matei 12:31 Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfînt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Efeseni 4:30 Să nu întristaţi pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

Vezi de asemenea Fapte 5:3,4,9 “…să minţi pe Duhul Sfînt...”;  „...să ispitiţi pe Duhul Domnului…”   7:51 “Voi intotdeauna va impotriviti Duhului Sfant”.

Numai o persoana poate fi insultata, ofensata, intristata, mintita. Blasfemia impotriva Duhului nu poate fi doar blasfemia impotriva unei puteri sau unui atribut al lui Dumnezeu, deoarece in acest caz blasfemia impotriva lui Dumnezeu ar fi o fapta mai putin grava decat blasfemia impotriva puterii Lui, din moment ce “orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor”, cu o singura exceptie, anume hula impotriva Duhului Sfant. Pacatul de neiertat poate fi comis doar impotriva  unei persoane.

12. Duhul Sfant este asociat intr-o relatie functionala si de coordonare cu Tatal si Fiul in formulele trinitariene ale botezului (Mat 28:18) si ale binecuvantarii apostolice ( 2 Cor.13:14):

• Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu -i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Aici “in Numele”  (eis to onoma) este la singular si din punct de vedere gramatical “Numele” se aplica in egala masura fiecareia dintre cele trei distinctii divine.  Pe langa unitatea in pluralitatea Dumnezeirii, (asa cum apare in foarte multe texte), aceasta formula arata cu claritate distinctia dintre cele trei persoane divine, care nu pot fi confundate una cu cealalta. Duhul, nu este nici Tatal, nici Fiul, ci este o distinctie diferita, desi in mod ontologic unita Tatalui si Fiului.

• Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfîntului Duh, să fie cu voi cu toţi!

In aceste formule, a caror autenticitate apostolica este dincolo de orice indoiala, apar impreuna, la nivel de egalitate,Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Ar fi asociat, oare, Isus si apostolii in acest fel cele trei distinctii ale divinitatii, daca Duhul Sfant ar fi doar o forta sau o influenta, diferit de Tatal si de Fiul, a Caror natura personala este incontestabila? Raspunsul fara echivoc nu poate fi altul decat ca si Duhul Sfant, la fel ca Tatal si Fiul, are o natura personala, din moment ce este inclus in aceasta asociere.

Alte texte in care Duhul Sfant apare la fel ca in textele de mai sus intr-o relatie de coordonare si de asociere cu Tatal si cu Fiul, implicand astfel personalitatea: 

- 1 Cor. 12:4-6.  Sînt felurite daruri, dar este acelaş Duh; sînt felurite slujbe, dar este acelaş Domn; sînt felurite lucrări, dar este acelaş Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. 

- Efeseni 4: 4-6.  Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.

Stiind ca autorii Noului Testament folosesc in general numele “Dumnezeu” (greaca Theos) cu referire la Tatal, iar numele Domn (greceste kyrios ) pentru Fiul, aici se poate vedea o alta formula trinitariana, in care Cele Trei Persoane ale Dumnezeirii sunt prezentate in relatia Lor functionala din iconomia mantuirii (gr. oikonomia = administrare, plan, lucrare). (Cand ne referim la relatia Lor de fiinta, sau de esenta divina, folosim expresia tehnica relatie ontologica). 

Acelasi relatie functionala dintre cele trei distinctii ale Dumnezeirii se poate vedea si in urmatoarele doua texte.
- 1 Petru 1:1-2.  Petru, apostol al lui Isus Hristos, catre alesii care traiesc ca straini imprastiati prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia si Bitinia, dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu Tatal, prin sfintirea lucrata de Duhul, spre ascultarea si stropirea cu singele lui Isus Hristos: Harul si pacea sa va fie inmultite! 
- Iuda 20-21. Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfîntă, rugaţi-vă prin Duhul Sfînt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa vecinică.

O evidenta exprimare trinitariana, desi imbracata in limbaj simbolic, este si salutul ioanin din introducerea Apocalipsei. 
- Apocalipsa 1:4-5. Ioan, către cele şapte Biserici, cari sînt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, cari stau înaintea scaunului Său de domnie, şi din partea lui Isus Hristos…”
Expresia “Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine”, identica in semnificatie cu cea din Exod 3: 13-14 “Eu sunt Cel ce sunt”, scoate in evidenta imutabilitatea si vesnicia lui Dumnezeu, in acest pasaj evident o referire la Dumnezeu Tatal. Iar expresia “cele sapte duhuri” (repetata in Apocalipsa 3:1; 4:5; 5:6) este in mod cert o reprezentare simbolica a Duhului Sfant, preluata din Zaharia 4:2-10. Comentatorii biblici, pentru a explica semnificatia acestei expresii, recurg de asemenea si la pasajul din Isaia 11:2-3 (in special LXX), unde sunt descrise sapte virtuti ale Duhului acordate lui Mesia, aici, in Apocalipsa, desigur reprezentand sapte manifestari ale Duhului Sfant catre cele sapte biserici. Numarul sapte, simbol al plinatatii si desavarsirii, este in acelasi timp si un simbol al unitatii in diversitatea darurilor Duhului (Evrei 2:4; 1 Cor. 12:4).

Concluzie: In textele de mai sus, se poate vedea cu claritate, la fel ca si in formula baptismala (Matei 28:19) si in binecuvatarea apostolica (2 Cor. 13:14) o relatie functionala si de coordonare intre Tatal, Fiul si Duhul Sfant.  Deductia logica: daca Tatal si Fiul sunt distinctii personale ale Dumnezeirii, un adevar fara echivoc in Scriptura, atunci si Duhul Sfant trebuie in mod necesar sa fie o distinctie personala.

13. Versete care au sens numai daca Duhul este privit ca Persoana. Daca Duhul Sfant este considerat a fi doar puterea lui Dumnezeu si nu o Persoana distincta, inseamna ca un numar de versete din Scriptura isi pierd rostul si sensul, deoarece in ele Duhul este mentionat impreuna cu puterea lui Dumnezeu. De exemplu, Luca 4:14 “Isus plin de puterea Duhului, S-a intors in Galileea”, ar trebui sa insemne in acest caz “Isus plin de puterea puterii lui Dumnezeu…”  Apoi, in Fapte 10:38 “cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfant si cu putere pe Isus din Nazaret”, ar trebui sa insemne, “cum Dumnezeu a uns cu puterea lui Dumnezeu si cu putere pe Isus din Nazaret”. (Vezi de asemenea si Romani 15:13; 1 Cor.2:4).

14. Un verset enigmatic care invita la meditatie.

2 Corinteni 3:17 “Caci Domnul este Duhul (ho de kyrios to pneuma estin)  si unde este Duhul Domnului acolo este slobozenia”.

Adeseori, comentatorii presupun ca in acest loc “Domnul” (kyrios), face referire la Hristos, pentru ca foarte frecvent Pavel foloseste cuvantul Domnul in acest sens. Probabil insa ca in acest caz explicatia aceasta nu este valabila, deoarece pe baze gramaticale si contextuale se poate argumenta ca acest verset ar fi mai bine tradus avandu-l ca subiect pe Duhul Sfant: “Caci Duhul este Domnul…). Din punct de vedere gramatical, atat “Duhul” cat si “Domnul” sunt in cazul nominativ, un caz care este preluat atat de subiect cat si de numele predicativ, intr-o propozitie compusa din verbul a fi. In greaca, ordinea cuvintelor in propozitie nu scoate in evidenta subiectul asa cum este in limba romana sau engleza. Articolul hotarat ho dinaintea substantivului kyrios (Domnul) aici probabil este anaforic, adica atrage atentia la o mentionare anterioara a cuvantului “Domn” din versetul 16 si afirma ca Duhul este Domnul care tocmai fusese mentionat in propozitia anterioara.  In cazul acesta, daca interpretarea este corecta, Pavel ar zice ca Duhul Sfant este si Yahweh, Domnul Vechiului Testament.  (Ebraicul adonai, folosit in V.T. ca vehicul pentru incarcatura semnatica a Numelui sfant si inefabil al lui Dumnezeu din tetragramatonul sacru, este redat in greaca prin kyrios). De observat fundalul vechi.testamental al pasajului incepand din versetul 7. Din punct de vedere teologic, interpretarea este corecta, deoarece se poate afirma pe drept cuvat ca, asa cum Dumnezeu Tatal este “Domnul”, si Dumnezeu Fiul este “Domnul” (cu sensul complet pe care il are cuvantul Domn, ca nume in V.T. pentru Dumnezeu), si tot asa si Duhul Sfant este Domnul. In V.T. tot ce se spune despre Yahweh se spune despre Spiritul lui Yahweh. Expresiile din V.T. “Asa zice Domnul” sunt interschimbabile cu “Asa zice Duhul Domnului”. Iar despre actiunile Duhului se spune ca sunt actiunile lui Dumnezeu. De observat ca in formula baptismala, asa cum s-a mentionat mai sus, Numele divin este aplicat in masura egala Tatalui, Fiului si Duhului.

II. Divinitatea Duhului Sfant

Divinitea Duhului nu este asa de usor de stabilit ca divinitatea Tatalui si a Fiului. S-ar putea spune ca divinitatea Tatalui este pur si simplu presupusa in Scriptura, cea a Fiului este afirmata si argumentata, in timp ce cea a Duhului Sfant trebuie dedusa din diversele afirmatii indirecte care se gasesc in Biblie. Exista insa cateva temeiuri pe baza carora se poate afirma ca Duhul Sfant este Dumnezeu in acelasi mod si in aceeasi masura in care sunt Tatal si Fiul.

1. Unele referiri la Duhul Sfant sunt interschimbabile cu unele referiri la Dumnezeu. Prin urmare, aceste pasaje vorbesc de fapt despre Duhul Sfant ca Dumnezeu.

- Fapte 5: 3-4.  Petru i -a zis: Anania, pentruce ţi -a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfînt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? … N'ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.   
Pentru Petru, “a minti pe Duhul Sfant” si “a minti pe Dumnezeu” sunt expresii interschimbabile. S-ar putea insa argumenta ca Petru a avut in vedere doua persoane diferite, astfel incat el ar fi putut spune de fapt: “L-ai mintit pe Duhul Sfant si pe Dumnezeu”. Totusi afirmatia din versetul 4 a fost spusa cu intentia de a lamuri faptul ca minciuna nu s-a adresat oamenilor, unor fiinte inferioare, ci lui Dumnezeu Insusi: “N'ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. A doua afirmatie este o clarificare a celei dintai, accentuand faptul ca Duhul pe care L-a mintit Anania a fost Dumnezeu. A minti pe Duhul este tot una cu a minti pe Dumnezeu.
- 1 Corinteni 3:16-17.  Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfînt: şi aşa sînteţi voi.
- 1 Corinteni 6:19-20  Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu.
Expresiile Templul lui Dumnezeu si Templul Duhului Sfant, din cele doua pasaje, de asemenea sunt interschimbabile. Pentru Pavel, a fi locuit de Duhul Sfant inseamna a fi locuit de Dumnezeu. Pavel lamureste astfel ca Duhul Sfant este Dumnezeu. Iar Cel Caruia II este dedicat Templul si locuieste in el, este vrednic de inchinare.
- Vorbirea lui Yahweh din V.T, in Noul Testament este citata ca vorbirea Duhului Sfant. Compara urmatoarele texte: Isaia 6:9 cu Fapte 28:5 si Ieremia 31:31-34 cu Fapte 10:15.

2. Duhul Sfant poseda atributele lui Dumnezeu.
- Omniscienta – 1 Cor.2:10-11  Ioan 16:13
- Atotputernicia – Luca 1:35   Expresiile “Duhul Sfant” si “puterea Celui Prea Inalt” sunt paralele, in constructii sinonime. Duhul are puterea pe care o are numai Dumnezeu. Iar Dumnezeu este atotputernic.
- Eternitatea – Evrei 9:14: “Duhul cel vesnic”    Numai Dumnezeu este etern, toate creaturile fiind   temporare (Evrei 1:10-12). Asadar, Duhul trebuie sa fie Dumnezeu.
- Omniprezenta – Psalm 139: 7

3. Duhului Ii sunt atribuite lucrarile lui Dumnezeu.
- Creatia - atat actul propriu-zis al creatiei, cat si pastrarea ei providentiala.  Gen. 1:2; Psalm 104:30
- Regenerarea: Ioan 3:5-8; Tit 3:5
-  Invierea din moarte: Romani 8:11
- Inspiratia Scripturii: 2 Timotei 3:16; 2 petru 1:21

4. Asocierea Duhului Sfant pe pozitie de egalitate cu Tatal si Fiul, in formula baptismala (Mat. 28:19), in binecuvantarea apostolica (2Cor.13:14), in pasajele privitoare la administrarea bisericii (1 Cor. 12:4-6; Efes. 4:4-6), precum si in celelalte pasaje fara nici un dubiu trinitariene amintite mai sus (1 Petru 1:1-2; Iuda 20-21, etc.), dovedeste nu numai personalitatea ci si divinitatea Duhului Sfant. Ar fi de neconceput, de exemplu, ca Isus sa asocieze in formula baptismala pe pozitie de egalitate pe langa Tatal si Fiul, (a caror natura personala este clar afirmata in Scriptura) o forta, o putere sau un atribut impersonale ale lui Dumnezeu. La fel, ar fi de neconceput ca pe pozitie de egalitate,  alaturi de Tatal si de Fiul sa fie asociat cineva inferior Acestora in natura divina, cum ar fi de pilda urmatoarea formula” in Numele Tatalui, si al Fiului, si al Arhanghelului Mihail”. Aceasta formulare absurda si blasfemiatoare ar fi atribuit unei creaturi inferioare lui Dumnezeu, un statut pe care nu-l poate avea din punct de vedere ontologic (al fiintei, al naturii, al esentei) si nici iconomic  (in creatie, providenta si planul de mantuire).

Castellón, 2006