Invatatura biblica despre Creatie

Profesorul A. H. Strong defineste creatia ca fiind: “Actul prin care Dumnezeu, numai pentru slava Sa si fara sa se foloseasca de ceva existent mai dinainte, a facut lumea, atit cea vazuta, cit si cea nevazuta.” (Strong, opera citata, p. 371) Aceasta doctrina este cunoscuta sub numele de creatie ex nihilo, adica “din nimic”. Invatatura despre creatie este parte integranta din Teismul crestin si este in contrast categoric cu evolutionismul naturalist si ateu. Acesta refuza elementul supranatural in creatie si incearca sa explice existenta tuturor formelor de materie si viata printr-o evolutie treptata a formelor inferioare inspre forme din ce in ce mai superioare si mai superioare; aceasta evolutie ar fi fost produsa de niste forte imanente in structura materiei.

Cititorul Bibliei va fi ajutat foarte mult in intelegerea continutului primelor capitole ale Bibliei, daca va reusi sa tina tot timpul in minte faptul ca scopul final al revelatiei lui Dumnezeu este sa-l aduca pe om la cunostinta mintuitoare despre Dumnezeu si despre Evanghelia Domnului Isus Hristos. In vederea atingerii acestui scop, a fost necesar ca Moise sa ne transmita, prin revelatia primita de el, anumite informatii care sa poata fi grupate intr-o scurta si succinta istorie din care sa reiasa originea materiei, izvorul energiei, originea vietii, a constientei de sine, a personalitatii umane, a primului pacat. Toate acestea constituie fondul pe care se va desfasura apoi maretul plan de mintuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, istoria lumii este o istorie a planului de mintuire alcatuit de El. Geneza este asadar, “teocentrica” in atitudine (adica Il aseaza pe Dumnezeu in punctul focal al realitatii, fara sa se preocupe prea mult despre metodele folosite de El in facerea lumii).

In al doilea rind, istorisirea Genezei este “geocentrica”, adica priveste evenimentele din punctul de vedere al omului asezat pe pamint. In chiar primul verset al cartii, Moise proclama: “La inceput, Dumnezeu a facut cerurile si pamintul.” Si de acolo pina la sfirsit, relatarea se va concentra asupra pamintului, ca loc de existenta al rasei umane. Istorisirea mai poate fi definita si ca fiind preocupata mai mult cu “fenomenele” intimplate, decit cu explicarea lor stiintifica. Aceasta nu inseamna ca Biblia ar fi doar o culegere de speculatii filosofice materializate sub forma unor desfasurari mitice, si nici ca Scriptura nu ar fi valabila din punct de vedere stiintific.

Biblia vorbeste cu omul simplu, intr-un limbaj cit mai clar si pe intelesul tuturor. Simplitatea aceasta aparenta ascunde insa taine mari si creaza dificultati mari celor ce cauta sa inregimenteze Biblia in tabara propriilor lor convingeri. Limbajul revelatiei divine este de o deosebita frumusete poetica. Continutul ei este o reasigurare data inimii, nu o prelegere stiintifica adresata mintii. Simplificat si redus la datele informative, textul din Geneza arata cam asa:

“Si Dumnezeu a spus: “Sa fie …”
Si a fost …
Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.
Astfel a fost o seara, si apoi a fost o dimineata:
aceasta a fost ziua …”

Din cauza caracterului teocentric in atitudine si geocentric in orientare, din cauza limbajului nestiintific si a caracterului preponderent poetic, este evident ca omul de stiinta care se va apropia de relatarea Genezei cu dorinta de a primi date exacte pertinente despre facerea lumii va ramine dezamagit.

Unul din lucrurile interesante din primul capitol al cartii Geneza este corespondenta progresiva care exista in cele doua serii de cite trei. In cea dintii zi, Dumnezeu a facut ca pe pamint sa apara lumina; in cea de a patra, El a daruit pamintului luminatorii din intinderea cerului: soarele, luna si stelele; in ziua a doua, Dumnezeu a despartit apele de ape facind intinderea cerului, adica a despartit apele terestre de apele atmosferice adunate in nori; in cea de a cincea zi, El a facut pasarile sa zboare deasupra pamintului si vietuitoarele marine si pestii marilor (Este interesant sa remarcam o problema lingvistica: in versetul 1, apoi in cazul vietuitoarelor marine (1:21 si al omului (1:27) este intrebuintat verbul “a crea”, in timp ce pentru intinderea cerului (1:7), pentru soare, luna si stele (1:16) si pentru animalele pamintului (1:25) este folosit verbul “a face”); in ziua a treia, Dumnezeu a facut sa apara uscatul si a asezat pe el multimea de verdeata a cimpului si pomii roditori; in cea de a sasea zi, El a facut fiarele pamintului si l-a creat pe om.

In acest prim capitol din cartea Genezei exista o serie intreaga de probleme care au dat nastere la multa discutie si multa speculatie. De exemplu discutia despre termenul “zi”. Sint unii comentatori care cred ca termenul nu trebuie luat decit in valoarea lui poetica si metaforica. Eu cred ca o astfel de parere nu face cinste textului biblic.

Exista alti comentatori care cred cu fermitate ca termenul “zi” nu poate defini decit ceea ce defineste si astazi, si anume un interval precis de douazeci si patru de ore terestre. Intr-adevar, acesta ar fi sensul necontestat, daca nu ar fi vorba despre “impotrivirile stiintei” de care se face astazi atita parada. Cind discutam probleme ca aceasta, trebuie sa tinem cont ca exista doua surse pentru a afla adevarul: informatiile generale metafizice pe care ni le pune la indemina Cuvintul lui Dumnezeu care ni-L prezinta pe El drept Creatorul si Sustinatorul tuturor lucrurilor, existind transcendental si imanent in creatie; si cea de a doua sursa: cercetarile si descoperirile oamenilor de stiinta. Lumea in care traim este proprietatea lui Dumnezeu, si El a gasit cu cale sa alcatuiasca mintea omeneasca in asa fel incit sa fie pornita sa iscodeasca si sa afle tainele inscrise de Dumnezeu in creatie.

Biblia il ajuta pe omul de stiinta aflat in cercetare dupa adevar sa nu se rataceasca si sa nu-si piarda timpul in directii gresite. Pe de alta parte, stiinta care interpreteaza creatia ne ajuta ca s-o intelegem, sau cel putin sa nu ne formam interpretari gresite in privinta revelatiei pe care ne-o da Biblia. . . .  

Un alt punct de discutie este daca multimea de variatii in cadrul speciilor si subspeciilor a existat de la inceputul creatiei sau avem de a face cu un proces de evolutie limitata la nivelul diverselor specii. Exista urs de zona temperata, urs montan si urs polar. Au fost toate aceste variatii prezente de la inceput sau unele dintre ele au aparut pe parcurs? Si ce s-a intimplat cu multimea de varietati pe care nu le mai gasim astazi decit in forme fosile? Sint ele dovezi ale unor incercari nereusite de adaptare in procesul evolutiv, sau sint specimene disparute din cauza unor altfel de fenomene terestre?

Asa cum a fost aratat si mai inainte, infruntarea este de fapt intre cele doua conceptii despre lume si viata: cea teista si cea naturalist evolutionista. Cea mai mare parte a argumentelor naturaliste sint grupate in cinci categorii: morfologia care sustine ca asemanarile de forma si structura indica un punct de plecare comun pe scara evolutiei; Embriologia care pretinde ca dezvoltarea asemanatoare a fetusurilor dovedeste un proces evolutiv identic pentru majoritatea speciilor; Paleontologia care prezinta urmele fosile drept suport pentru parerea ca exista un proces evolutiv in scara care poate fi dovedit in straturi consecutive ale pamintului; argumentul organelor parazitare ca niste vestigii ale unor structuri abandonate in procesul evolutiv si varietatile existente in cadrul speciilor aflate in forme de mediu diferite.

Trebuie notat ca ceea ce este in discutie nu este daca Dumnezeu a putut El insusi sa foloseasca procesul evolutiv, ci daca El a facut-o sau nu. Daca vrem sa fim sinceri pina la capat trebuie sa spunem ca interpretarea naturalist evolutionista este o stricta interpretare filosofica, subiectiva si imposibil de dovedit convingator. Asemanarile de structura pot fi privite si ca o dovada a unui Creator comun care a lucrat dupa o schema favorita! Dezvoltarea embriologica a fetusului ar putea trece foarte bine si ca o dezvoltare necesara unica de la simplu la complex pe durata procesului de crestere. Formele fosile pot fi privite si ca o dovada ca intr-adevar au existat perioade de timp in care varietatea animalelor a fost mai bogata ca cea de astazi, iar asta nu inseamna neaparat ca animalele din vremea noastra deriva din alte animale disparute intre timp.

Argumentul cu organele “parazite” si-a pierdut intre timp mult din putere deoarece stiinta a descoperit ca ele indeplinesc si astazi functii strict necesare de care nu se stia alta data inca nimic. (Credinciosul evanghelic are acelasi drept ca si necredinciosul, atunci cind este vorba de presupuneri. El poate sustine cu aceiasi convingere ca toate organele “nefolosite” astazi corespund sau au corespuns odata unor functiuni strict necesare. Caderea omului in pacat si procesul “devolutiv” al degenerarii lasa mult loc pentru astfel de interpretari) (Am putea adauga ca, de la data scrierii acestei carti, genetica a batut si ultimul cui in cosciugul teoriei evolutioniste. Se stie astazi ca numarul de cromozomi este o constanta a fiecarei specii si ca variatiunile nu sint posibile decit in cadrul aceleasi specii. – N.T)

Autorul acestei carti se alatura cu entuziasm unei multimi de oameni de stiinta si de exegeti evanghelici care sustin ca relatarea Genezei contrazice teoria evolutionista din foarte multe motive dintre care enumeram:

(1) Geneza prezinta o creatie prin “Fiat”, proclamare divina. Vietuitoarele si formele de vegetatie au fost facute dintr-o data intr-o deplina varietate descrisa de expresia: “dupa soiul lor”. Vietuitoarele se reproduc si astazi dupa acelasi principiu. Exista ciini de citeva sute de grame si ciini de sute de kilograme, dar inca nu s-a putut obtine din incrucisarea a doi ciini o pisica sau o privighetoare. Incidental, se mai descopere si astazi in viata, forme pe care stiinta le proiectase ca extincte inca in perioade de acum citeva “milioane de ani” (Note din numeroase publicatii: e. g.Time, LXI, 2. Ian. 1953, p.60);

(2) Stiinta insasi, mai cu seama cercetarile genetice, infirma pe zi ce trece teoria naturalist evolutionista. Intr-adevar, cu cit ne coborim mai mult in intimitatea organismelor “simple”, cu atit dam de structuri mai complexe. Exista un microcosmos molecular si atomic care sfideaza toate cunostintele noastre de azi si rastoarna teoria evolutiei de la simplu, la complex. Genetica suporta Biblia.

De ce mai continua aceasta naluca a evolutionismului sa ocupe un loc in catedrala serioasa a stiintei? Pentru ca alternativa ei, teismul creationist i-ar trimite pe oameni la credinta in Dumnezeu, iar omenirea rebela nu vrea sa se supuna Creatorului ei. Aceasta nu este insa o problema stintifica, ci una morala.

Teismul este cladit pe premiza existentei unui Dumnezeu personal atotputernic caruia trebuie sa ne supunem; naturalismul evolutionist il lasa pe om cu iluzia ca el este produsul suprem al unui lant evolutiv progresiv. Teismul ne spune ca Geneza ne prezinta felul in care a facut Dumnezeu toate lucrurile; evolutionismul sustine ca originea si evolutia vietii trebuie sa ramina un mister. In teism, vietuitoarele au fost create “dupa soiul lor” cu capacitatea de a se reproduce la nesfirsit; naturalisnul pretinde ca mediul inconjurator este cel care a continuat si continua sa modeleze formele de viata, eliminindu-le pe cele necorespunzatoare si dind mereu nastere unor alte forme noi. Teismul spune ca omul a fost creat de Dumnezeu cu un intelect si cu o inima capabila sa se implineasca in partasia cu Dumnezeu. Omul este prezentat ca un agent responsabil inaintea lui Dumnezeu si cu sansa de a accepta acum lucrarea mintuitoare a lui Hristos. Naturalismul insa, il prezinta pe om ca pe un produs al evolutiei formelor inferioare, un simplu animal dezvoltat, prada pornirilor instinctuale, singuratic si tragic in virful unei piramide fara rost, fara responsibilitatea de a raspunde sau de a depinde de vreun standard stabilit dinafara.

Teismul spune ca lumea este intretinuta prin grija divina si condusa de catre Dumnezeu spre implinirea unor scopuri precise. Naturalismul nu poate sa picteze decit imaginea lipsita de sens si semnificatie a hazardului: omul este liber, singur si fara rost. Pentru cel ce accepta teismul crestin, nu exista nici un fel de dificultate in acceptarea invataturii despre creatie asa cum este prezentata ea in Cuvintul lui Dumnezeu.

Crestinii evanghelici n-au nimic de cistigat daca cauta sa armonizeze relatarea Genezei cu ipotezele evolutioniste. in afara de dorinta de a fi “la moda” si de teama de a nu fi “ramas in urma” nu exista nici un alt argument care sa dovedeasca necesitatea imbratisarii unei astfel de teorii stiintifice.

Ce va raspunde omul de stiinta crestin cind se va vorbi despre asa-numitul om preistoric care a locuit la inceput pamintul? Cum va putea el sa ignore omul de Neanderthal, de Cro-magnon? Raspunsul este ascuns in tacere, rabdare si incredere in Dumnezeul care nu se lasa sa fie batjocorit. Lantul evolutiv este plin de falsuri si de “verigi lipsa”, iar singurul lucru care se poate spune despre aceste verigi lipsa este ca, intr-adevar, sint lipsa! Nu exista nici un fel de evidenta ca omul a fost vreodata in trecut mai inferior din punct de vedere mintal, spiritual sau fizic. Dimpotriva! Exista destule vestigii si relatari despre realizari care pot constitui si astazi minuni ale lumii. Toata stiinta si progresul modern nu le pot imita sau explica perfectiunea.

Omul a fost creat de la inceput dupa chipul si asemanarea perfecta a dumnezeirii. Creatura umana a fost de la inceput Homo sapiens. Iata cum ii sint descrise caracteristicile:
“ … pozitia verticala extinsa complect, privirea indreptata inainte, din cauza careia picioarele au o pozitie care favorizeaza mersul, nu cataratul … o mai mare dezvoltarea a anumitor muschi … care suporta si intretin pozitia verticala a corpului; scurtimea caracteristica a bratelor si opozabilitatea complecta a degetului mare, barbia iesita in afara, dentitia uniforma si ordonata, si cel mai mult, dezvoltarea enorma a creierului si conformatia caracteristica a craniului si a fetei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulata, si probabil, din cauza folosirii ei, si-a dezvoltat puternic capacitatea de a gindi abstract. (Din articolul despre “om” din Websters New International Dictionary of English Language, Springfield, Mass. Merriam Co., 1917, p.1307)

Nu s-a gasit nici macar o singura dovada ca omul ar fi existat vreodata pe pamint intr-o stare total diferita de cea de astazi. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat intotdeauna imaginea divinitatii. Fireste, in miile de exemplare umane au existat si continua sa existe anormalitati deformatoare.

Din pacate, evolutionistii s-au repezit sa le colectioneze si sa pretinda ca au gasit forme umane de dezvoltare intermediara. Ar fi fost suficient sa se uite bine in jur sau sa mearga la o colectie de oase pentru a vedea ca “exemplarele” preistorice continua sa coexiste cu omul de astazi. Byron C. Nelson, doctor in filosofie, a insemnat in cartea sa, Inainte de Avraam – Omul preistoric in lumina Bibliei, doua din convingerile lui de baza:

“Cea dintii este ca omenirea este foarte batrina – cit de batrina, autorul nu stie si nici nu incearca sa dovedeasca. A doua este ca omul a fost dintotdeauna om. El nu a aparut ca un produs al evolutiei, ci o creatie, exact asa cum spune si Biblia in cartea Genezei. Autorul acestor rinduri crede in adevarul ei luat litera cu litera.” (Byron C. Nelson, Before Abraham, Prehistoric Man in Biblical Light, Minneapolis, Minn. Augsburg Publishing House, 1948, p.96)

Daniel Brânzei, Introducere în Teologie (www.teologhisire.wordpress.com)

Ajutorul lui Dumnezeu

“Încredinteaza-ti soarta în mâna Domnului si El te va sprijini” – Psalm 55:22. 
 
Atât traducerea engleza, cât si cea spaniola, reda versetul acesta prin cuvintele: “Arunca-ti sarcina asupra Domnului si El te va sprijini”. Intr-un mod asemanator îl citeaza si apostolul Petru, când spune: “Si aruncati asupra Lui toate îngrijorarile voastre, caci El Însusi îngrijeste de voi” - 1Petru 5:7.
 
O promisiune pretioasa pentru orice crestin angajat în lupta vietii si a credintei! Un verset din Scriptura cu ale carui gânduri merita sa-ti alimentezi, înca de dimineata, mintea si sufletul, înaintea  provocarilor care te asteapta de-a lungul zilei
 
Sa observam ca promisiunea nu este ca Domnul va îndeparta povoara pe care i-o încredintam, nici ca El o va purta în locul nostru. Promisiunea este ca El ne va sprijini asa încât noi s-o putem purta. Domnul nu ne elibereaza de responsabilitati, ci ne întareste sa le putem îndeplini. El nu ne fereste de conflicte, ci ne va face în stare sa le biruim.  El nu va îndeparta încercarea de la noi, însa ne va ajuta Sa fim rabdatori si victoriosi, când trecem prin ea. El nu va micsora duritatea si severitatea circumstantelor vietii noastre, îndepartând elementele ei dificile, spinii si maracinii, facându-ne astfel viata usoara, ci va pune har dumnezeiesc  în inimile noastre, asa încât sa ne putem bucura în toate circumstantele grele si adverse.
 
“Harul Meu îti este de ajuns, caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita” - 2 Corinteni 12:9. 
 
“Pot totul în Hristos, care ma întareste” - Filipeni 4:13.
 
Amin!

Din suferinta în slava

“Acestia vin din necazul cel mare” – Apocalipsa 7:14 
 
Cele mai frumoase exemple de vietuire crestina în aceasta lume au rezultat în urma suferintei. Asa cum minunatii trandafiri cresc pe tulpini spinoase, la fel cele mai atragatoare modele de generozitate, noblete si sfintenie se dezvolta pe tulpina cu spini a suferintei. 
 
Când privim împreuna cu apostolul Ioan scena din cealalta parte a realitatii spirituale, vedem ca acei care poarta hainele cele mai albe în cer si cânta cel mai puternic cântec al biruintei sunt cei care vin din necazul cel mare. Locurile mai înalte de onoare ale cerului sunt ocupate de cei care provin:
- din casele pamântesti cu camere si paturi ale rabdarii, credintei si sperantei în suferinta, nu din cele pline de belsug,  de festivitate si bucurie fara întristare
- din vaile luptei, unde batalia este grea si istovitoare, însa este dusa în fiecare zi cu sârguinta în ajutorul si puterea lui Dumnezeu
- din scenele plânsului si ale lacrimilor pe obrajii palizi ai celor cu inimile frânte, care-si pun încrederea în promisiunile Lui pline de mângâiere.

 “Caci întristarile noastre usoare de o clipa lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica de slava” – 2 Corintei 4:17

Despre Duhul Sfânt

 I.  Personalitatea Duhului Sfant.

Unele texte din Vechiul Testament considerate izolat ar putea sugera ideea ambigua ca Spiritul Sfant ar fi doar o energie misterioasa ce izvoraste din Dumnezeu, un suflu intru-totul impersonal al Celui Atotputernic. Aceasta idee este sprijinita si de notiunea de “spirit” din cultura moderna care-si are radacinile in cultura si filozofia greaca. La aceasta idee contribuie de asemenea si diferitele forme de panteism (Dumnezeu – un spirit impersonal difuz raspandit in natura) care influenteaza astazi cultura moderna prin intermediul religiilor orientale.

Cand vorbim insa despre Duhul Sfant, ca realitate spirituala transcedentala, ne referim la ceva ce nu intra in categoriile conceptuale ale culturii, ratiunii si limbajului filozofic uman. Pentru ca Isi are originea in misterul divin, El Insusi are o natura misterioasa. De aceea, a cobori conceptul de Spirit Sfant la nivel filozofico–rational inseamna a-L denatura si a strica misterul. Tot ceea ce putem spune despre El, trebuie sa se limiteze  la ceea ce afirma revelatia Scripturii in ansamblul ei, si nimic mai mult.

Consider ca marturia Scripturii, privita, din perspectiva revelatiei progresive, care-si atinge apogeul in Isus Hristos, nu lasa loc pentru nici o indoiala. In mai multe moduri ea arata ca Duhul Sfant este o persoana si ca poseda toate calitatile pe care le poseda o persoana.

1.  Folosirea genului masculin pentru a-L desemna. In greaca duh (pneuma) este de gen neutru (genul lucrurilor impersonale), iar dupa regulile de concordanta gramaticala este de asteptat ca si pronumele care-l inlocuieste sa se acorde cu pneuma in gen, numar si persoana, adica sa fie tot de gen neutru. Dar daca pronumele care are ca antecendent imediat pe pneuma,  este masculin (gen personal), concluzia fireasca este ca scriitoul inspirat vrea sa evidentieze personalitatea Duhului Sfant, dand expresiei pneuma un sens diferit de sensul natural pe care-l are el in greaca, de unde si sensul modern al acestuia.

Ioan 14:26 „Dar Mîngîietorul, adică Duhul Sfînt (to pneuma - neutru), pe care -L va trimete Tatăl, în Numele Meu, El (ekeinos,- pronume personal masculin) vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”

Ioan 15:26 „Cînd va veni Mîngîietorul, pe care -L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul (to pneuma) adevărului, care purcede dela Tatăl, El (ekeinos – pronume personal masculin)  va mărturisi despre Mine”.

Ioan 16:13-14  Cînd va veni Mîngîietorul, ( in originalul grecesc, in acest loc, nu apare substantivul Mangaietorul ci pronumele personal El, ekeinos, deci traducerea ad litteram, dupa cum de altfel apare corect in alte traduceri,  este: Cand va veni El (ekeinos),  Duhul (to pneuma) adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.  El Mă va proslăvi (ekeinos eme doxasei), pentrucă va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.  Aici Duhul (neutru) se relationeaza direct cu pronumele El (personal).

Aceeasi situatie apare in Efeseni 1:13-14  “…ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant care fusese fagaduit si care (ös – pronume relativ masculin) este o arvuna a mostenirii noastre…”

2. In Ioan 14:16, Isus vorbeste despre Duhul Sfant ca despre “un alt Mangaietor”, allon parákleton, unde allon inseamna  un altul de aceeasi clasa, sau un altul de aceeasi natura spre deosebire de grecescul heteros, un altul diferit. Aceasta afirmatie implica ideea ca Isus a fost un parákletos (Mangaietor, Sfatuitor, Consolator, Instructor) pentru ucenicii Sai, si ca Duhul urma sa vina ca sa-I ocupe locul si sa-I continue lucrarea printre/cu ei. Daca Isus S-a relationat cu ucenicii in mod personal,  atunci El nu putea fi substituit doar de o forta impersonala si neutra. Trebuia sa fie Cineva ca Isus Insusi, o persoana cu caracteristici asemanatoare cu ale Lui, o persoana divina ca si El. Cu alte cuvinte, allon parákleton, (un alt Mangaietor) inseamna “un alt Isus”, vorbind de o maniera comparativa.

Ideea aceasta iese in evidenta cu destula claritate din asemanarea de limbaj folosit atat pentru Duhul Sfant cat si pentru Isus:

     Parakletul va veni (Ioan 16:8) - Isus a venit in lume (Ioan 16:28 etc)

     Parakletul purcede de la Tatal (Ioan 15:26) – Isus a iesit de la Tatal (16:27)

     Tatal va da Parakletul la cererea lui Isus (Ioan 14:16) – Tatal a dat pe Fiul Sau (Ioan 3:16)

     Tatal va trimite Parakletul (14:26) – Tatal a trimis pe Isus in lume (3:17)

     Parakletul va fi trimis in Numele lui Isus (14:26) – Isus a venit in Numele Tatalui (5:43)

     Parakletul este Duhul adevarului (14:17) – Isus este Adevarul (14:6)

     Parakletul este Duhul Sfant – Isus este Sfantul lui Dumnezeu (6:69)

Duhul avea sa fie, deci, inlocuitorul lui Isus si continuatorul lucrarii Lui. Pentru ucenici, Duhul Sfant, ca “allon parákleton”  urma sa fie “un alt Isus”, Un Altul de aceeasi clasa sau de aceasi natura.

Promisiunea lui Isus “Nu va voi lasa orfani, Ma voi intoarce la voi”, (14:18, 28),  inseamna ca El urma sa vina la ei prin intermediul Duhului Sfant. Aceasta vrea sa spuna ca lucrarea lui Isus nu se intrerupe odata cu moartea si glorificarea Sa, si nici comuniunea Sa cu ucenicii nu se incheie prin plecarea la Tatal. Atat lucrarea Sa cat si comuniunea Lui cu ucenicii continua in persoana Duhului. Isus avea sa fie prezent cu ei in Duhul. Totusi, faptul ca urma sa aiba loc o venire a lui Isus prin venirea Duhului, pe de-o parte, nu vrea sa spuna ca “parusia” sau a doua venire la sfarsitul veacului nu va avea loc. Iar pe de alta parte, nu inseamna ca Duhul Sfant ar trebui identificat cu Hristosul glorificat. Desi, realmente exista o identitate de functie succesiva intre Isus si Duhul Sfant, totusi Ioan mentine o clara distinctie: Duhul nu este Isus; Duhul este un “alt Mangaietor”( allon parákleton).

3. Numele Parakletos (sfatuitor, mangaietor, avocat, calauza, instructor) este un termen ce descrie o persoana care vine in ajutor sau ofera sfat si mangaiere, instruire si calauzire unei alte persoane. O energie, o forta sau o putere neutra si impersonala niciodata nu ar putea sa indeplineasca aceasta functie. Cuvantul parakletos nu poate fi inteles decat in sensul personalitatii Duhului. Lucrul acesta este evident si din aplicarea termenului la Hristos in 1 Ioan 2:1 “…avem la Tatal un parakletos, pe Isus Hristos…”

4. In Ioan 16:7-8, Isus descrie evenimentul Cincizecimii ca “o venire” a Duhului.

“Cand va veni El (ekeinos)…”  O putere, o forta, un influx de energie se manifesta, dar nu vine. Aceasta forma de vorbire trebuie sa descrie o persoana. Se poate vedea de asemenea ca aceasta venire are de-a face cu El, ekeinos,  pronumele personal masculin, indicator clar al personalitatii.

5. Duhul Sfant este prezentat de Isus ca invatator si calauzitor (Ioan 14:26; 16:13), care vorbeste: (Fapte 13:2; 21:11; 1 Tim 4:1). O forta poate misca, insa nu poate invata, calauzi sau vorbi.

Lucrarea de calauzitor a Duhului Sfant s-a manifestat cu o nuantza vadit personala la sinodul din Ierusalim, asa incat la incheierea acestuia s-a putut scrie: “Caci s-a parut nimerit Duhului Sfant si noua…” (Fapte 15:28). Aici este vorba de decizia unor persoane care este in concordanta cu aceea a Duhului. Daca Duhul Sfant nu ar poseda o natura personala, nu s-ar putea vorbi despre participarea Lui la luarea acestei decizii.

6. Duhul Sfant poseda cele trei elemente esentiale ale personalitatii: inteligenta, emotionalitate si vointa.  Ca este inteligent se deduce din textul deja citat din Ioan 14:26. Nu se poate concepe un invatator lipsit de inteligenta. Ca poseda emotii se vede din faptul ca Duhul poate fi intristat (Efeseni 4:30). Numai o persoana se poate intrista. De asemenea, el are capacitatea deciziei voluntare (1 Corinteni 12:11; Evrei 2:4).

7. Duhul Sfant  mijloceste pentru cei credinciosi.  Romani 8:26 “Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuş Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”. Cuvintele acestea nu pot fi spuse decat despre o persoana, altfel ar fi absurde. Astfel, mijlocirea Persoanei Hristos inaintea Tatalui este complementata de aceea a Persoanei Duhului Sfant.  De aceea, modelul corect de rugaciune trebuie sa cuprinda si acest element al mijlocirii Duhului pentru noi. Ne rugam Tatalui, in Numele Fiului, prin medierea Duhului Sfant.

De asemenea, se poate vedea aici destul de clar distinctia dintre Duhul, care mijloceste, si Tatal, inaintea Caruia se mijloceste, ceea ce implica nu numai personalitatea Duhului Sfant, ci si distinctia lui de Dumnezeu Tatal.

8. Doar personalitatea Duhului face posibila „comuniunea Duhului” (2 Cor.13:14), care nu este doar secretul comuniunii fraternale (koinonia) ci si expresia unei relatii personale intime care trebuie sa existe intre credincios si Duhul Sfant. Comuniunea nu se poate realiza intre o persoana si o forta sau o energie, ci doar intre doua persoane. Expresia comuniunea Duhului, daca trebuie s-o intelegem literal, ca pe o experienta reala, in mod necesar implica personalitatea.

9. Una din functiile Duhului este aceea de a glorifica pe Isus (Ioan 16:14), o functie paralela cu ce a Fiului, care in timplul lucrarii Lui pamantesti L-a glorificat pe Tatal (Ioan 17:4). Este implicata personalitatea, atat prin natura functiei ce are de indeplinit, cat si prin paralelismul dintre El si Isus, a carui misiune o continua.

10. O intreaga serie de trasaturi, activitati si descriei despre Duhul Sfant scot in evidenta, fara nici un dubiu, personalitatea Sa, deoarece toate acestea sunt proprii doar personalitatii, ca de pilda: cerceteaza, cunoaste, vorbeste, da marturie, descopera, convinge, mustra, porunceste, indeamna, ajuta, calauzeste, sfinteste, inspira, invata, mijloceste, conduce biserica, imparte daruri spirituale, savarseste miracole, inviaza mortii, etc.

11. El este afectat la fel ca si o persoana de actiunile altora.  
Isaia 63:10  Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfînt; iar El li s'a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor

Matei 12:31 Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfînt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Efeseni 4:30 Să nu întristaţi pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

Vezi de asemenea Fapte 5:3,4,9 “…să minţi pe Duhul Sfînt...”;  „...să ispitiţi pe Duhul Domnului…”   7:51 “Voi intotdeauna va impotriviti Duhului Sfant”.

Numai o persoana poate fi insultata, ofensata, intristata, mintita. Blasfemia impotriva Duhului nu poate fi doar blasfemia impotriva unei puteri sau unui atribut al lui Dumnezeu, deoarece in acest caz blasfemia impotriva lui Dumnezeu ar fi o fapta mai putin grava decat blasfemia impotriva puterii Lui, din moment ce “orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor”, cu o singura exceptie, anume hula impotriva Duhului Sfant. Pacatul de neiertat poate fi comis doar impotriva  unei persoane.

12. Duhul Sfant este asociat intr-o relatie functionala si de coordonare cu Tatal si Fiul in formulele trinitariene ale botezului (Mat 28:18) si ale binecuvantarii apostolice ( 2 Cor.13:14):

• Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu -i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

Aici “in Numele”  (eis to onoma) este la singular si din punct de vedere gramatical “Numele” se aplica in egala masura fiecareia dintre cele trei distinctii divine.  Pe langa unitatea in pluralitatea Dumnezeirii, (asa cum apare in foarte multe texte), aceasta formula arata cu claritate distinctia dintre cele trei persoane divine, care nu pot fi confundate una cu cealalta. Duhul, nu este nici Tatal, nici Fiul, ci este o distinctie diferita, desi in mod ontologic unita Tatalui si Fiului.

• Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfîntului Duh, să fie cu voi cu toţi!

In aceste formule, a caror autenticitate apostolica este dincolo de orice indoiala, apar impreuna, la nivel de egalitate,Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Ar fi asociat, oare, Isus si apostolii in acest fel cele trei distinctii ale divinitatii, daca Duhul Sfant ar fi doar o forta sau o influenta, diferit de Tatal si de Fiul, a Caror natura personala este incontestabila? Raspunsul fara echivoc nu poate fi altul decat ca si Duhul Sfant, la fel ca Tatal si Fiul, are o natura personala, din moment ce este inclus in aceasta asociere.

Alte texte in care Duhul Sfant apare la fel ca in textele de mai sus intr-o relatie de coordonare si de asociere cu Tatal si cu Fiul, implicand astfel personalitatea: 

- 1 Cor. 12:4-6.  Sînt felurite daruri, dar este acelaş Duh; sînt felurite slujbe, dar este acelaş Domn; sînt felurite lucrări, dar este acelaş Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. 

- Efeseni 4: 4-6.  Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.

Stiind ca autorii Noului Testament folosesc in general numele “Dumnezeu” (greaca Theos) cu referire la Tatal, iar numele Domn (greceste kyrios ) pentru Fiul, aici se poate vedea o alta formula trinitariana, in care Cele Trei Persoane ale Dumnezeirii sunt prezentate in relatia Lor functionala din iconomia mantuirii (gr. oikonomia = administrare, plan, lucrare). (Cand ne referim la relatia Lor de fiinta, sau de esenta divina, folosim expresia tehnica relatie ontologica). 

Acelasi relatie functionala dintre cele trei distinctii ale Dumnezeirii se poate vedea si in urmatoarele doua texte.
- 1 Petru 1:1-2.  Petru, apostol al lui Isus Hristos, catre alesii care traiesc ca straini imprastiati prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia si Bitinia, dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu Tatal, prin sfintirea lucrata de Duhul, spre ascultarea si stropirea cu singele lui Isus Hristos: Harul si pacea sa va fie inmultite! 
- Iuda 20-21. Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfîntă, rugaţi-vă prin Duhul Sfînt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţa vecinică.

O evidenta exprimare trinitariana, desi imbracata in limbaj simbolic, este si salutul ioanin din introducerea Apocalipsei. 
- Apocalipsa 1:4-5. Ioan, către cele şapte Biserici, cari sînt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, cari stau înaintea scaunului Său de domnie, şi din partea lui Isus Hristos…”
Expresia “Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine”, identica in semnificatie cu cea din Exod 3: 13-14 “Eu sunt Cel ce sunt”, scoate in evidenta imutabilitatea si vesnicia lui Dumnezeu, in acest pasaj evident o referire la Dumnezeu Tatal. Iar expresia “cele sapte duhuri” (repetata in Apocalipsa 3:1; 4:5; 5:6) este in mod cert o reprezentare simbolica a Duhului Sfant, preluata din Zaharia 4:2-10. Comentatorii biblici, pentru a explica semnificatia acestei expresii, recurg de asemenea si la pasajul din Isaia 11:2-3 (in special LXX), unde sunt descrise sapte virtuti ale Duhului acordate lui Mesia, aici, in Apocalipsa, desigur reprezentand sapte manifestari ale Duhului Sfant catre cele sapte biserici. Numarul sapte, simbol al plinatatii si desavarsirii, este in acelasi timp si un simbol al unitatii in diversitatea darurilor Duhului (Evrei 2:4; 1 Cor. 12:4).

Concluzie: In textele de mai sus, se poate vedea cu claritate, la fel ca si in formula baptismala (Matei 28:19) si in binecuvatarea apostolica (2 Cor. 13:14) o relatie functionala si de coordonare intre Tatal, Fiul si Duhul Sfant.  Deductia logica: daca Tatal si Fiul sunt distinctii personale ale Dumnezeirii, un adevar fara echivoc in Scriptura, atunci si Duhul Sfant trebuie in mod necesar sa fie o distinctie personala.

13. Versete care au sens numai daca Duhul este privit ca Persoana. Daca Duhul Sfant este considerat a fi doar puterea lui Dumnezeu si nu o Persoana distincta, inseamna ca un numar de versete din Scriptura isi pierd rostul si sensul, deoarece in ele Duhul este mentionat impreuna cu puterea lui Dumnezeu. De exemplu, Luca 4:14 “Isus plin de puterea Duhului, S-a intors in Galileea”, ar trebui sa insemne in acest caz “Isus plin de puterea puterii lui Dumnezeu…”  Apoi, in Fapte 10:38 “cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfant si cu putere pe Isus din Nazaret”, ar trebui sa insemne, “cum Dumnezeu a uns cu puterea lui Dumnezeu si cu putere pe Isus din Nazaret”. (Vezi de asemenea si Romani 15:13; 1 Cor.2:4).

14. Un verset enigmatic care invita la meditatie.

2 Corinteni 3:17 “Caci Domnul este Duhul (ho de kyrios to pneuma estin)  si unde este Duhul Domnului acolo este slobozenia”.

Adeseori, comentatorii presupun ca in acest loc “Domnul” (kyrios), face referire la Hristos, pentru ca foarte frecvent Pavel foloseste cuvantul Domnul in acest sens. Probabil insa ca in acest caz explicatia aceasta nu este valabila, deoarece pe baze gramaticale si contextuale se poate argumenta ca acest verset ar fi mai bine tradus avandu-l ca subiect pe Duhul Sfant: “Caci Duhul este Domnul…). Din punct de vedere gramatical, atat “Duhul” cat si “Domnul” sunt in cazul nominativ, un caz care este preluat atat de subiect cat si de numele predicativ, intr-o propozitie compusa din verbul a fi. In greaca, ordinea cuvintelor in propozitie nu scoate in evidenta subiectul asa cum este in limba romana sau engleza. Articolul hotarat ho dinaintea substantivului kyrios (Domnul) aici probabil este anaforic, adica atrage atentia la o mentionare anterioara a cuvantului “Domn” din versetul 16 si afirma ca Duhul este Domnul care tocmai fusese mentionat in propozitia anterioara.  In cazul acesta, daca interpretarea este corecta, Pavel ar zice ca Duhul Sfant este si Yahweh, Domnul Vechiului Testament.  (Ebraicul adonai, folosit in V.T. ca vehicul pentru incarcatura semnatica a Numelui sfant si inefabil al lui Dumnezeu din tetragramatonul sacru, este redat in greaca prin kyrios). De observat fundalul vechi.testamental al pasajului incepand din versetul 7. Din punct de vedere teologic, interpretarea este corecta, deoarece se poate afirma pe drept cuvat ca, asa cum Dumnezeu Tatal este “Domnul”, si Dumnezeu Fiul este “Domnul” (cu sensul complet pe care il are cuvantul Domn, ca nume in V.T. pentru Dumnezeu), si tot asa si Duhul Sfant este Domnul. In V.T. tot ce se spune despre Yahweh se spune despre Spiritul lui Yahweh. Expresiile din V.T. “Asa zice Domnul” sunt interschimbabile cu “Asa zice Duhul Domnului”. Iar despre actiunile Duhului se spune ca sunt actiunile lui Dumnezeu. De observat ca in formula baptismala, asa cum s-a mentionat mai sus, Numele divin este aplicat in masura egala Tatalui, Fiului si Duhului.

II. Divinitatea Duhului Sfant

Divinitea Duhului nu este asa de usor de stabilit ca divinitatea Tatalui si a Fiului. S-ar putea spune ca divinitatea Tatalui este pur si simplu presupusa in Scriptura, cea a Fiului este afirmata si argumentata, in timp ce cea a Duhului Sfant trebuie dedusa din diversele afirmatii indirecte care se gasesc in Biblie. Exista insa cateva temeiuri pe baza carora se poate afirma ca Duhul Sfant este Dumnezeu in acelasi mod si in aceeasi masura in care sunt Tatal si Fiul.

1. Unele referiri la Duhul Sfant sunt interschimbabile cu unele referiri la Dumnezeu. Prin urmare, aceste pasaje vorbesc de fapt despre Duhul Sfant ca Dumnezeu.

- Fapte 5: 3-4.  Petru i -a zis: Anania, pentruce ţi -a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfînt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? … N'ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.   
Pentru Petru, “a minti pe Duhul Sfant” si “a minti pe Dumnezeu” sunt expresii interschimbabile. S-ar putea insa argumenta ca Petru a avut in vedere doua persoane diferite, astfel incat el ar fi putut spune de fapt: “L-ai mintit pe Duhul Sfant si pe Dumnezeu”. Totusi afirmatia din versetul 4 a fost spusa cu intentia de a lamuri faptul ca minciuna nu s-a adresat oamenilor, unor fiinte inferioare, ci lui Dumnezeu Insusi: “N'ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. A doua afirmatie este o clarificare a celei dintai, accentuand faptul ca Duhul pe care L-a mintit Anania a fost Dumnezeu. A minti pe Duhul este tot una cu a minti pe Dumnezeu.
- 1 Corinteni 3:16-17.  Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfînt: şi aşa sînteţi voi.
- 1 Corinteni 6:19-20  Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, cari sînt ale lui Dumnezeu.
Expresiile Templul lui Dumnezeu si Templul Duhului Sfant, din cele doua pasaje, de asemenea sunt interschimbabile. Pentru Pavel, a fi locuit de Duhul Sfant inseamna a fi locuit de Dumnezeu. Pavel lamureste astfel ca Duhul Sfant este Dumnezeu. Iar Cel Caruia II este dedicat Templul si locuieste in el, este vrednic de inchinare.
- Vorbirea lui Yahweh din V.T, in Noul Testament este citata ca vorbirea Duhului Sfant. Compara urmatoarele texte: Isaia 6:9 cu Fapte 28:5 si Ieremia 31:31-34 cu Fapte 10:15.

2. Duhul Sfant poseda atributele lui Dumnezeu.
- Omniscienta – 1 Cor.2:10-11  Ioan 16:13
- Atotputernicia – Luca 1:35   Expresiile “Duhul Sfant” si “puterea Celui Prea Inalt” sunt paralele, in constructii sinonime. Duhul are puterea pe care o are numai Dumnezeu. Iar Dumnezeu este atotputernic.
- Eternitatea – Evrei 9:14: “Duhul cel vesnic”    Numai Dumnezeu este etern, toate creaturile fiind   temporare (Evrei 1:10-12). Asadar, Duhul trebuie sa fie Dumnezeu.
- Omniprezenta – Psalm 139: 7

3. Duhului Ii sunt atribuite lucrarile lui Dumnezeu.
- Creatia - atat actul propriu-zis al creatiei, cat si pastrarea ei providentiala.  Gen. 1:2; Psalm 104:30
- Regenerarea: Ioan 3:5-8; Tit 3:5
-  Invierea din moarte: Romani 8:11
- Inspiratia Scripturii: 2 Timotei 3:16; 2 petru 1:21

4. Asocierea Duhului Sfant pe pozitie de egalitate cu Tatal si Fiul, in formula baptismala (Mat. 28:19), in binecuvantarea apostolica (2Cor.13:14), in pasajele privitoare la administrarea bisericii (1 Cor. 12:4-6; Efes. 4:4-6), precum si in celelalte pasaje fara nici un dubiu trinitariene amintite mai sus (1 Petru 1:1-2; Iuda 20-21, etc.), dovedeste nu numai personalitatea ci si divinitatea Duhului Sfant. Ar fi de neconceput, de exemplu, ca Isus sa asocieze in formula baptismala pe pozitie de egalitate pe langa Tatal si Fiul, (a caror natura personala este clar afirmata in Scriptura) o forta, o putere sau un atribut impersonale ale lui Dumnezeu. La fel, ar fi de neconceput ca pe pozitie de egalitate,  alaturi de Tatal si de Fiul sa fie asociat cineva inferior Acestora in natura divina, cum ar fi de pilda urmatoarea formula” in Numele Tatalui, si al Fiului, si al Arhanghelului Mihail”. Aceasta formulare absurda si blasfemiatoare ar fi atribuit unei creaturi inferioare lui Dumnezeu, un statut pe care nu-l poate avea din punct de vedere ontologic (al fiintei, al naturii, al esentei) si nici iconomic  (in creatie, providenta si planul de mantuire).

Castellón, 2006                                                                            

Masca

11.06.2012

In ziele trecute, ma aflam cu masina într-o intersectie cu sens giratoriu. Doar, un minut mai înainte, când am pornit masina, automat se pornise si radioul. Mintea mea era atat de adâncita într-o anumita problema, încat nici nu am observat de la început ca la radio era o emisiune în care se spuneau glume, pe fondul râsetelor celor prezenti acolo.

Inscris în intersectia giratorie, în dreapta mea, vad deodata o masina lunga si neagra, luxoasa, cu forme si chenare în unghiuri drepte, si desenul stilizat al unei coroane de flori, care se angajase în depasire, pentru ca în cateva secunde sa ne despartim în directii opuse. Era o masina funerara, cu aspectul ei sobru, serios, pentru mine chiar sinistru, lugubru. La vederea ei, mintea mi s-a deconectat de la subiectul cu care era preocupata, pentru ca în fractiune de secunda sa devina constienta de cele doua scene paralele lânga care ma aflam: emisiunea de glume de la radio, care tocmai era la faza izbucnirii in râs si masina mortuara luxoasa, curata si cu imaginea stilizata a coroanei de flori pe ea.

M-a impactat tulburator aceasta coincidenta contrastanta! Intr-o parte râsul, in cealalta tristetea! Exact asa cum ne este viata, în contrastele ei dulce si acru, dulce si amar!

Orice om sanatos la minte îsi doreste frumosul, bucuria si fericirea in viata. Le cautam cu ardoare si adesea le gasim, daca le cautam în locul adecvat, în anumite momente de înaltare, multumire si satisfactie sufleteasca, însa niciodata tristetea, necazul, neîmplinirea nu ramân în urma, undeva departe, fara sa ne mai poata gasi. Viata noastra se desfasoara în timp, asemenea unei sosele marginita de cele doua parti laterale, care o însotesc mereu, asa cum bucuria si tristetea ne insotesc paralel pretutindeni, lasând asupra sufletului nostru aroma de dulce-acru, dulce-amar.

Insa, dupa o scurta meditatie, am realizat ca de fapt, aspectul contrastant dintre cele doua scene era doar o aparenta,  la prima vedere. Intre cele doua scene, exista un element care le aducea la acelasi numitor comun, anume masca. In interiorul masinii, o masca a veseliei peste problemele, necazurile, dramele si crizele noastre, subiectul zilnic la cele mai multe emisiuni radiofonice în ultimii ani! In afara ei, o masca cu aspect luxos, serios, îngrijit, frumos decorat pentru acoperirea celei mai crude si sinistre realitatii, moartea, cu toata drama pe care ea o implica.

Noi, fiintele umane, suntem specialisti în confectionarea si purtarea de masti, care sa ascunda, sa evite, sa disimileze adevarata realitate, în fata altora, dar, ce-i mai rau, adesea chiar si în fatza propriilor ochi lautrici ai constiintei. Pe de-o parte, cautam disperati sa afisam în afara o alta fatza decat cea autentica, una mai atragatoare, mai frumoasa decât cea reala, iar pe de alta parte, fugim de realitate, evitând-o printr-o masca pusa peste constiinta si sufletul nostru, deoarece, fiind prea dureroasa, prea nelinistitoare nu vrem sa ne-o asumam, ci mai degraba cautam sa o rezolvam printr-un mecanism psihologic artificial si manipulativ, numit masca.

Se întampla fenomenul acesta în relatie cu viata si existenta noastra cotidiana, asa cum se poate vedea în exemplele de mai sus. Moartea este urâta, sinistra, lugubra! Nu numai sub raport psihologic, prin teama si angoasa existentiala pe care le provoaca, ci si sub aspect concret, fizic. Ganditi-va ce se întâmpla cu ceea ce a fost odata un trup viu, frumos, atragator, la numai câteva ore de la momentul in care este parasit de viata! Mergeti putin la un abator, sau la o fabrica unde se prelucreaza resturile de la sacrificarea animalelor si priviti! Doar, o zi dupa taiere, ca la mai multe zile nu oricine ar rezista la ceea ce ar vedea si simti! Moartea este pe cât se poate de urâta, cruda, respingatoare! Nu ne place aceasta realitate, si o mascam cat mai bine posibil, cu flori, coroane, masina funerara luxoasa, slujbe de înmormântare pompoase, morminte si cavouri cu marmura si flori. Si nu este de condamnat faptul acesta!

Daca ne gandim la crizele economice si sociale cu care ne confruntam în ultimii ani, la dramele teribile ale atâtor familii ramase fara serviciu, scoase din casa pe strada, sugrumati de datoria creditului, de care nu pot scapa, chiar daca le-a fost luata casa de catre banca, din pricina intarzierii cu mai mult de trei luni a ratei. Sau, daca ne gandim la toate dramele zilnice care au loc prin divorturi, crime, accidente, si multe alte drame! Observati cum la televizor, la teatru, la radio, pe scene, chiar si in biserici, exista o cautare febrila dupa divertisment, amuzament, spectacol, veselie si dezmatz, mai mult ca niciodata! Nu este oare, fenomenul acesta o masca peste tot ceea ce este mai urât si respingator astazi in lume?

Daca mergem la viata noastra spirituala, oare care sunt mastile pe care le folosim pentru a ascunde vinovatia, neîmplinirea, lipsa sfinteniei si esecul din propria noastra viata? Moralismul, legalismul, criticismul, conservatorismul formal? Unii folosesc cu succes toate acestea si multe alte masti, prin care cauta sa-si expuna o fatza frumos cosmetizata inaintea altora.

Se întampla foarte des sa purtam masti in conflictele ce apar în relatiile cu ceilalti, mai ales in familie si în biserica! Nicaieri, ca aici, mastile folosite nu aduc mai multa durere si amaraciune. Atatea ofense si jigniri, calomnii si maziliri, nedreptati si neiubiri raman nerezolvate sincer si cinstit, prin marturisire si iertare, prin pocainta si vindecare! Si ne purtam de parca nu s-ar fi întâmplat nimic, ca si cum nu ne-ar privi pe noi, si afisam ostentativ o masca a indiferentei, o ignorarii, a arogantei, a îndreptatirii de sine!

Si mergem înainte, în timp ce viata se scurge încet, dar sigur, iar într-o zi ajungem într-o intersectie hotarâtoare a vietii, în care masca va cadea si vom deveni constienti de adevarata realitate, indiferent care este ea, indiferent de domeniul existentei noastre!  Atunci, nu ne vom mai putea ascunde nici de altii, nici de noi însine! Cu atât mai putin de Dumnezeu! 

Dragoste în amurg

09.06.2012

Intr-una din zilele acestei saptamani, iesind în oras, am vazut o pereche, sot si sotie, destul de înaintati în vârsta, aparent, trecuti demult de vârsta pensionarii.  Veneau pe trotuar, din directie opusa sensului în care mergeam eu, si se tineau de mâna, unul pe celalalt, în timp ce-si balansau usor bratele unite în ritmul pasilor în miscare. I-am privit atent, si pe fatza si în gesturile lor puteam sa citesc o anumita expresie, care arata un profund atasament între ei. Mergeau destul de sprinten, desi erau marcati vizibil de semnele îmbatrânirii pe trupurile lor, iar miscarea înainte si înapoi, lejera si aproape copilareasca, a bratelor lor da impresia ca erau bine dispusi si se simteau fericiti  împreuna.

Scena aceasta îmi aduce aminte de o alta scena pe care am vazut-o în primavara anului trecut. Ma aflam în tara si calatoream cu trenul, în acelasi compartiment împreuna cu o alta pereche, ceva mai în varsta decât prima, nu departe de a opta decada a vietii, dupa aprecierea mea. Aveau o înfatisare distinsa si îngrijiti în îmbracaminte.

De la început mi-a atras atentia, într-un mod foarte placut, atitudinea galanta, atenta si plina de simpatie unul fata de altul, mai ales grija sotului pentru comfortul sotiei, care se arata mai slabita în fortele ei fizice. La un moment dat, el si-a îndreptat capul spre ea si a sarutat-o tandru pe obraz, iar expresia chipului ei arata satisfactia cu care primea gestul lui de dragalasenie, precum si grija fata de ea.

Fiind foarte de dimineata, nu dupa multa vreme de la pornirea trenului din gara, au atipit amândoi, tinându-se de mâna, cu capul ei pe umarul lui. Apoi, datorita pozitiei incomode în care sta rezemata, ea  si-a întins picioarele pe bangheta neocupata de altcineva si sta cu capul asezat pe genunchii lui, iar el o cuprindea cu mâna dreapta.

Ii priveam si le studiam fiecare gest, din care se putea citi cât erau de atasati si uniti. Aveam impresia ca se iubesc mult. Ce frumos le sta! Mi-au stârnit admiratia! Mi-am zis atunci în sinea mea: dragostea nu are varsta! Apoi, m-am cufundat în mine însumi si o buna parte din calatorie am meditat asupra acestui subiect . . .

Care este motivul pentru care un barbat si o femeie, casatoriti, ramân împreuna de-alungul anilor si îmbatrânesc într-o relatie de dragoste, în timp ce altii au o soarta cu totul diferita? Din nefericire, numarul celor care, pe parcursul calatoriei vietii lor de casnicie se despart este într-o crestere vertiginoasa, la fel ca si numarul celor care, desi ramân împreuna pana la sfârsit din diferite motive de interes personal sau familial, sunt totusi nefericiti, iremediabil separati in aceeasi casa, prizonieri ai circumstantelor, si adesea, într-o relatie plina de conflict si ura. In schimb, numarul celor reprezentati de cele doua scene de mai sus este tot mai redus.

Care este secretul care face diferenta între unii si altii? Problema este mult prea complexa pentru un raspuns simplist, însa daca trebuie sa ma refer la unul dintre aspectele esentiale ale casniciei, atunci as putea spune, fara îndoiala, ca secretul sta în expresia "împreuna".

Conceptul acesta apare înca de la prima referinta a Bibliei la casatorie, în cartea Genezei 2:24. “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta-sa, si cei doi vor fi un singur trup”. Expresiile “se va lipi” si “un singur trup” înseamna “împreuna”. Iar, Domnul Isus Hristos, când comenteaza versetul acesta scoate în evidenta tocmai acest concept, când zice: “Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” Marcu 10:9. Casnicia, mai întâi de toate, înseamna împreuna!

Cei care se casatoresc la biserica de obicei jura sa ramâna împreuna pâna la sfârsit în bine si în rau. Totusi, dupa consumarea casatoriei, nu toti cauta sa se angajeze în procesul unirii lor complete în sfânta taina a casniciei, ca sa devina un singur trup, asa cum este voia lui Dumneze. Ei îsi pun averea împreuna, îsi fac o casa împreuna, poarta amândoi acelasi nume de familie si, adesea, dorm în aceeasi camera si împart acelasi pat, însa la nivel sufletesc, ei ramân doua persoane separate, straine una de cealalta, fara sa realizeze vreodata taina casniciei, unitatea într-un singur trup spiritual.

Ba mai mult, astazi, în societatea noastra, influentata profund de postmodernism si feminism, otrava diavolului pentru ruina familiei, exista legi civile care pun baza separarii, chiar de la început, între cei doi, prin asa numitul aranjament al separarii de bunuri, separarea veniturilor, apoi, cum este de asteptat, separarea cercului de prieteni, iar când se ajunge la separarea in camere si paturi diferite, cei doi se afla deja pe marginea prapastiei. Sa te mai miri ca urmeaza divortul dupa atâtia ani de separare?

Cum sa mai îmbatrâneasca împreuna, fericiti de-a lungul traseului calatoriei lor pâna la sfârsit, un sot si o sotie, care, în afara de un certificat de casatorie si eventual copii adusi pe lume, nu au nimic împreuna? Sau mai bine zis, când unul din ei, sau amândoi uneori, nu vrea sa aiba nimic împreuna cu celalalt, pentru ca nu-l iubeste si nu doreste sa fie “împreuna” cu el, ci doar simuleaza casnicia de ochii lumii, sau din alte motive de interes personal?

Daca între un sot si o sotie, de-a lungul anilor cât stau casatoriti, nu poate sa existe nici macar un minim dialog, nici o comunicare reala între ei, cel putin la nivelul ei firesc, comun, al responsabilitatilor si datoriilor lor reciproce în cadrul casniciei, fara sa mai tinem cont de acel nivel superior, sine qua non, al comunicarii din dragoste dintre sufletele lor. . . atunci cum sa îmbatrâneasca fericiti împreuna?

Când cei doi nu pot sa ia masa împreuna niciodata, pentru ca unul nu-l suporta pe celalat cum manânca, sau cum închide usa, sau cum se misca prin casa, iar acesta prin gesturi, atitudini si exprimare nu percepe decât nemultumirea, cum sa mai îmbatrâneasca împreuna fericiti?

Când cei doi nu pot sa iasa împreuna la plimbare, doar ei si cu nimeni altcineva, când partenerului plecat nu i se simte lipsa si nu este asteptat cu drag si nerabdare acasa si cu un zâmbet mai larg decat usa care ar trebui sa i se deschida cu un bun venit si o îmbratisare tandra, când unul din parteneri este neglijat, desconsiderat si abandonat de catre celalalt, în schimbul altui cerc de persoane, în compania carora se simte mai bine. . . cum ar putea ei sa îmbatrâneasca fericiti împreuna?

Când cei doi nu se roaga împreuna, nu studiaza Biblia împreuna, nu merg împreuna la biserica, nu au acelasi cerc de prieteni si relatii sociale împreuna, nu sunt împreuna in disciplina si educarea copiilor. . . cum sa râmana împreuna fericiti pâna la adânci batrâneti?

Oricât de mult si-ar dori  unul dintre parteneri sa fie “împreuna”, oricât de mult ar fi dispus el sa sacrifice, sa renunte la sine. . .  pentru salvarea casniciei lor, daca celalalt partener refuza, înca de la începtut, cu obstinatie orice “invitatie”, orice “oferta”, orice “efort”, de a pasi amândoi de mâna pe acelasi drum, ei nu au cum sa îmbatrâneasca fericiti împreuna!

 Daca nu vor adopta strategia ipocrita a celor “divortati” in fapt, dar nu în acte, traind separati sub acelasi acoperamânt, atunci, mai curând sau mai târziu un judecator se va pronunta pentru anularea unei casatorii aparente, care nu a fost decât o iluzie desarta. In aceste conditii, ei nu au cum sa îmbatrâneasca fericiti împreuna!

Amintiri cu vita de vie

20.05.2011

Tocmai am trecut pe lânga o vie in floare, al carei frunzis proaspat, verde deschis si plin de viata straluceste feeric in baia de lumina blânda a soarelui de dimineata. La vederea ei, sufletul meu s-a umplut de sentimente de admiratie si m-am reconectat la anii timpurii ai tineretii.

Mi-am amintit cu nostalgie de zilele de început de vara petrecute la lucrarile de stropire a frunzelor vitei de vie cu solutie de piatra vânata, pentru a o feri de daunatori, sau la prasitul buruienilor de pe culoarele largi dintre randurile in care era dispusa si la curatirea lastarilor care cresteau din abundenta, pregatindu-se astfel rodirea ei. 

Mi-au ramas in memorie, cu atâta placere, amintirea zilelor de vacanta de vara, in care ma întorceam de la coasa, de la prasit sau de la întorsul si adunatul fânului, în zaduful amiezii, si înainte de a servi masa, cautam pentru câteva clipe racoarea frunzisului vitei de vie, ca o pregustare a racoririi trupului cu o baie la râul Mures. Ce miros placut si parfumat, generator de atâta încântare! Ce imagine de vis îmi ofereau ciorchinele de struguri verzi sau usor patati de culoarea maturizarii!

La fel de vii in memoria mea sunt zilele de sfârsit de septembrie si început de octombrie, când întorcându-ma acasa de la scoala, flamând, îmi luam o felie mare din pâinea coapta in cuptor, pe vatra, si mergeam in gradina si ma saturam pe cinste cu diferitele soiuri de struguri copti, pe care tata, ca un adevarat gospodar, îi îngrijea. Erau asa de gustosi, încât uitam de mâncarea pregatita de mama, care ma astepta pentru câteva ore de ajutor la munca pe ogor. 

Si cât de multe amintiri mi se trezesc in minte acum dupa ce am vazut aceasta superba vie in floare!

Cât de mult îmi lipsesc acele zile linistite, pline de vise, speranta si bucurie! 

Cât de mult îmi lipseste contactul cu natura, în mijlocul careia am crescut, lasându-si adânc amprenta asupra vietii mele launtrice!

O, cât de multe lucruri care odinioara îmi îmbogateau sufletul cu bucurie si pofta de viata, îmi lipsesc astazi!

   
Dar, mai presus de toate, in acest moment, îmi lipsesti tu, cea mai buna prietena! Imi lipseste farmecul si bucuria, partasia si sentimentul ca viata are sens, comunicarea si apartenenta, pe care numai dialogul cu tine mi le poate da!

Singuratatea

17.05.2011

Nimeni nu stie mai bine decât mine cât de cruda este singuratatea. Asa de multi ani, viata mi-a fost marcata de chinul ei dureros. Singuratatea este ca o boala foarte greu de suportat, pentru ca te face sa te simti pierdut, pustiu si gol, abandonat, al nimanui, si tot ceea ce ai si vezi in jurul tau pare a fi complet lipsit de sens. 

Acesta este nivelul feroce al singuratatii. In ultimii ani, in mod special, l-am trait din plin, uneori pâna la insuportabilitate.

Exista cauze interne si cauze externe ale singuratatii. Singuratatea endogena, adica cea provocata de factori interni, tine adesea de sanatatea sufleteasca a persoanei, ori de o anumita structura de personalitate introvertita, necomunicativa, retrasa, incapabila de stabilirea si mentinerea unor relatii de calitate.  

Singuratatea exogena, presupune cauze externe, ce tin de existenta si calitatea relatiei pe care persoana o are, in primul rând in viata de cuplu, in relatia de familie, apoi in societate, in care biserica joaca un rol mai important decat locul de munca, sau vecinii. 

Daca in primul caz, credinta si cautarea dupa Dumnezeu si implicarea intr-o activitate a bisericii pot face mult bine spre vindecare, iar uneori, in cazuri mai grave, interventia unei persoane de specialitate si calificate, psiholog, pastor, preot, sunt binevenite, in al doilea caz, singurul remediu este revenirea la un nivel de existenta si de calitate a relatiei de dragoste în cuplu si în familie si, în masura în care este posibil, la celelalte niveluri de relatii sociale.  

Desigur, lucrul acesta nu este usor, întotdeauna, mai ales in cadrul relatiei de cuplu. Dragostea nu depinde doar de o singura persoana! Uneori, din pacate, este chiar imposibil! In acest caz nefericit, este important ca cel dispus la orice sacrifiu pentru salvarea relatiei sa fi facut tot ceea ce omeneste a fost posibil. Constiinta unui crestin are nevoie imperioasa de limpezime în aceasta privinta, daca îsi doreste o noua primavara a vietii sale!

Alteori, singuratatea are forme mai usoare, decât cele descrise mai sus, care îti permit desfasurarea unei vieti relativ normale, în ciuda neîntreruptei senzatii dureroase a tepusului ei din suflet. 

In limitele tolerabile, însa, singuratatea este mai de preferat unei nefericite însotiri. Exista atâtea lucruri nobile si învioratoare de spirit, care o pot înlocui cu succes, cel putin la unele persoane. Octavian Paler spunea intr-o poezie: "Am învatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti". Pentru unii scrisul ar putea fi o solutie. Altii pot fi atrasi spre o alta activitate nobila care sa le aduca satisfactie si sens vietii. Nu cred ca exista o formula universala, deoarece solutia care functioneaza la unii, nu functioneaza neaparat si la altii.

Uneori, eram convins ca mânastirea, cu linistea si spiritualitatea ei, cu natura vie din parcurile din jur, cu atâtia oameni flamânzi dupa Dumnezeu ce cauta un asemenea loc, ar fi o solutie pentru singuratatea mea, chiar daca pentru un crestin neoprotestant ar parea o nerozie. Acum nu mai sunt la fel de sigur, desi ideea sta ascunsa undeva în subconstient si imi transmite câteodata o impresie fermecatoare. 

Totusi, nu cred ca s-ar putea materializa vreodata în viata mea. Vocatia mea este cu totul diferita! Ideea aceasta nu este decât vehiculul unei aspiratii ideale într-o lume a "umbrelor" imperfecte "platoniene", a blocajelor si prejudecatilor de tot felul, a destinelor frânte de rautatea cuiva sau de masinaria impersoala, fara suflet si implacabila a structurilor institutionale si sociale create de om, în Numele lui Dumnezeu, de multe ori împotriva omului. Iar, o asemenea situatie este generatoare de multa singuratate!

Nu poti sa faci nimic sa schimbi ceva! Si nici nu te poti muta pe o alta planeta. Dar, chiar si asa, planeta aceasta este un loc minunat în care sa îti duci existenta. Este suficient sa te sui într-un avion la zece km distanta de sol si sa-ti dai seama cât de neprimitor este cerul si cât de dorit este sa calci pe pamânt, în ciuda imperfectiunilor lui si a singuratatii de pe el, ce ne marcheaza dureros sufletele, uneori. 

Este totusi planeta albastra privita din spatiu, dar foarte verde de aproape, plina de viata, mai ales acum în anotimpul florilor. Viata înca isi are farmecul ei! Exista înca speranta! Chiar si pentru înlocuirea singuratatii, cu o alta viata, de bucurie, împlinire si dragoste! Dumnezeu sa ne-o pastreze vie!