Creatiunea Genezei si datele stiintei.


Daca primele capitole ale Genezei sunt o relatare adevarata,  fidela realitatii, despre actele creatoare ale lui Dumnezeu, atunci de ce exista o asa mare discrepanta între acesta naratiune si datele pe care le detine stiinta privitor la vechimea pamântului si la felul în care a aparut viata în toata diversitatea ei? Sunt oare datele stiintei în conflict cu Biblia, sau numai interpretarea pe care o da stiinta acestor date, pe baza unor criterii, care pot fi considerate, cel putin discutabile? Exista posibilitatea ca informatiile prezentate de paleontologie, geologie si arheologie sa fie aduse în armonie cu relatarea biblica despre originile lumii si ale vietii?

Pe baza unor metode astronomice de calcul, stiinta a ajuns la concluzia ca universul ar avea o vechime de apoximativ 15 miliarde de ani, timp care ar fi fost necesar luminii celor mai îndepartate stele de la marginea universului ca sa ajunga pâna la noi. Iar, pe baza masuratorilor radiometrice asupra elementelor radioactive din fosile, stânci, straturi geologice sau resturi de meteoriti cazute pe pamânt, stiinta afirma ca vechimea pamântului ar fi de vreo 4,5 miliarde de ani. Dar, câta certitudine exista în calculele stiintei privitor la vechimea lumii? În stiinta, la fel ca si în religie, adesea este nevoie de credinta. Fara credinta, stiintei i-ar fi imposibil sa dezvolte ipoteze si teorii. Si chiar daca acestea sunt îmbracate într-un limbaj matematic extrem de sofisticat, care impresioneaza, la urma urmei ele se bazeaza pe o doza semnificativa de credinta. In articolul urmator ma voi referi mai pe larg la aceste metode de stabilirea a vechimii universului si a pamantului si la problemele care se ridica privind certitudinea lor, ceea ce arata ca trebuie sa fim foarte circumspecti când este vorba sa acceptam anumite postulate ale stiintei ca adevar final, mai ales atunci când acestea vin în conflict cu Scriptura.

Sa presupunen, totusi, ca afirmatiile stiintei privitor la vechimea universului ar fi reale. Faptul acesta ar veni oare în conflict cu naratiunea creatiunii biblice? Nicidecum, deoarece Biblia pastreaza tacerea în privinta vechimii universului, a sistemului solar si a planetei noastre. În primul verset al Genezei, ea afirma doar atât: „La început, Dumnezeu a facut cerurile si pamântul”, adica universul. Când anume a avut loc acest „început”? Biblia nu ne spune. Între versetul 1, care afirma clar ca Dumnezeu a creat universul, si versetul 2, care descrie imaginea planetei noastre aflata într-o stare de haos („pustiu si gol”), înainte de saptamâna creatiei, a putut sa treaca tot timpul de care ne vorbeste cosmologia actuala. Miliardele de ani de transformare lenta si de racire a cosmosului fara viata, nu presupune nici o contradictie cu textul biblic, pentru ca Scriptura pur si simplu nu spune nimic despre data creatiei cerurilor si pamântului. Ele au fost create într-un timp indefinit, la care Scriptura nu face referire.

Cum ramâne totusi cu opinia care de multa vreme circula printre crestini, privitor la presupusa vechime de 6000 de ani de la creatiune.  Aceeasi incertitudine care exista în privinta metodelor stiintei de datare a vechimii universului si a planetei noastre, exista si în metoda care a fost folosita în stabilirea vechimii lumii de la creatiune pâna astazi, pe baza genealogiilor din Biblie. 

Episcopul anglican James Ussher (1581 – 1656), unul din cei mai importanti oameni de stiinta ai vremii sale, pe baza presupunerii ca nu exista nici un gol în genealogiile biblice din Geneza 1-11, a ajuns la concluzia ca Adam a fost creat în anul 4004 în.Hr., ceea ce ar implica ideea ca de la creatiune pâna în zilele noastre ar fi trecut deja 6000 de ani. Cronologia sa a fost  atasata la vechea editie engleza a Scripturii, numita Scofield Reference Bible, prin intermediul careia teoria sa a devenit populara printre crestini. 

Totusi, presupunerea aceasta nu este corecta, deoarece astazi se stie ca genealogiile nu sunt complete, ci contin multe goluri. Ele au fost asezate în Biblie pentru un scop teologic, si nu pentru a sustine o cronologie exacta a istoriei. Ele arata linia clara de descendenta de-a lungul timpului, însa nu includ toate verigile de legatura dintre parinti si copii. Adesea de la un stramos se trece, peste generatii, direct la un nepot, stranepot sau stra-stranepot. De pilda, în Geneza 11:12 Arpacsad este tatal lui Selah, dar în Luca 3:35-36, între Arpacsad si Selah este introdus Cainan. In Matei 1:8 se spune ca Ioram a fost tatal lui Ozia, dar în lista paralela din 1 Cronici 3:11-14 se vede clar ca între Ioram si Ozia (Azaria)  lipsesc trei generatii, anume Ahazia, Ioas si Amatia. Câte goluri exista în genealogiile biblice si câti ani reprezinta ele, nu se stie. De aceea, o cronologie completa de la creatiune pâna în zilele noastre nu poate fi facuta.

Creationistii care sustin o vârsta recenta a pamântului si a vietii pe el, considera ca vechimea acestuia se afla undeva între 6000 si 15.000 de ani. Ideea acesta este în concordanta si cu cercetarea arheologica, care arata ca cele mai vechi urme de civilizatie umana pe pamânt nu depasesc perioada cuprinsa între 10 mii si 15 mii de ani. Având în vedere faptul ca Scriptura nu ne da date precise privind cronologia istoriei biblice, cred ca se impune o anumita flexibilitate în încercarea de apreciere aproximativa a vârstei vietii pe pamânt.  

Daca am presupune ca afirmatiile stiintei privitor la vechimea universului si ale pamântului ar fi reale, desi exista multa improbabilitate în privinta acesta, atunci ideea unui univers vechi creat de Dumnezeu în urma cu 15 miliarde de ani, si a unui pamânt vechi de 4,5 miliarde de ani, nu ar veni neaparat în conflict cu primul verset al Genezei, desigur daca afirmatia lui este înteleasa ca o declaratie introductiva si separata de naratiunea saptamânii creatiunii, care, în cazul acesta, ar începe dupa descrierea de la versetul 2 a starii de haos în care se gasea planeta noastra, odata cu crearea luminii.

Pornind de la acest moment, Duhul lui Dumnezeu, prezent înca de la început în mentinerea ordinii cosmosului, ca agent al Cuvântului creator divin, intiaza în urma cu câteva mii de ani crearea unei biosfere, legata de saptamâna primelor 7 zile ale istoriei biblice, pe suprafata unui pamânt vechi care nu cunostea nici viata, nici moartea, o biosfera care devine locuinta tuturor vietuitoarelor si a primei perechii de oameni creati de Dumnezeu. Fiintele vii si omul ce constituie acesta biosfera sunt de data recenta, în comparatie cu vechimea Terrei, la fel sunt recente si fosilele care se afla în straturile lui si care s-au produs în urma catastrofei universale a potopului. Daca fosilele ar fi asa de vechi cum presupune evolutionismul, atunci mutatiile genetice maligne provocate de razele cosmice, care provin din spatiu, ar fi distrus deja cu milioane de ani în urma viata pe pamânt.  

In aceasta biosfera, Dumnezeu a creat mai multe tipuri de baza de organizare biologica decât exista acum pe pamânt, asa cum demonstreaza bine documentata explozie a vietii, în ceea ce stiinta numeste perioada Cambriana, si dupa cum arata si diferitele zacaminte fosilifere, în care se gasesc multe organisme fosilizate de animale care astazi nu mai traiesc. Aceste fiinte vii posedau caracteristici de înalta  complexitate si nu erau doar simple animale rudimentare cum se pretinde. Desigur ca de-a lungul timpului speciile animale au cunoscut anumite variatii si schimbari prin adaptarea la mediu, numite microevolutie, însa toate aceste modificari au ramas întotdeauna limitate în cadrul genului si tipului de baza creat. Bogatia genetica a fiecaruia din tipurile de baza create de Dumnezeu era asa de mare încât selectia naturala si artificiala au putut sa produca specii, varietati, rase si subspecii noi. Totusi, discontinuitatile bruste care exista între principalele grupari taxonomice, fara forme de tranzitie între ele, indica clar faptul ca nu a existat o macroevolutie sau evolutie generala de la o specie de baza la alta, si ca ideile trasformiste ale darwinismului nu au nici un fundament real.

Primele straturi lipsite de fosile, ce apar în coloana geologica, apartin perioadei Proterozoice, care s-au putut forma în momentul în care la Cuvântul lui Dumnezeu s-a produs separarea dintre ape si uscat, în ziua a treia a saptamânii creatiei. Restul straturilor ce contin fosile îsi au originea în catastrofa diluviana, care a înnecat întreaga suprafata terestra, îngropând fiintele vii acolo unde se gaseau, într-o forma de fosilizare ecologica sau ambientala. Mai mult decât de ere geologice sau vârste diferite de milioane de ani pentru fiecare strat sedimentar, ar trebui sa se vorbeasca mai degraba de zone ecologice distincte sau ambientale de sedimentare. Majoritatea fosilelor s-au format în scurta peroada de timp cât a durat potopul. Dupa parerea unor creationisti, nu este exclusa posibilitatea ca potopul sa fi fost provocat de impactul asupra pamântului a unui enorm meteorit.

Vechimea foarte mare pe care evolutionismul o atribuie rocilor si fosilelor se datoreaza erorilor introduse în determinarea elementelor radioactive prezente în ele, ca urmare a modificarilor provocate de aceasta catastrofa globala si de altele pe care le-a suferit pamântul în istoria lui. Potopul universal a putut sa provoace de asemenea alte mari cataclisme, ca de pilda, separarea continentala, extinctia dinozaurilor si a multor altor specii, o schimbare climatica universala drastica, aparitia foselor marine si ridicarea lanturilor muntoase, schimbarea câmpului electromagnetic al pamântului, etc. Toate aceste cataclisme, care au urmat schimbarilor dramatice prin care a trecut planeta noastra odata cu instalarea entropiei generale datorita caderii în pacat, au operat modificari radioactive drastice, care fac ca metodele radiometrice folosite în stabilirea vechimii fosilelor si a straturilor geologice sa nu fie precise, dimpotriva sa duca la erori grave de calcul.

În concluzie, între naratiunea creatiunii biblice si datele stiintei exista un conflict, însa acesta nu este unul obiectiv ci artificial. Este un conflict introdus de interpretarile care se dau acestor date, fie pe baze pur filozofice si ideologice, fie datorita unor criterii de analiza bazate pe anumite presupuneri ce nu pot fi demonstrate, criterii care nu tin cont de anumiti factori de eroare ce pot interveni si modifica drastic concluziile analizei stiintifice, ca urmare a evenimentelor catastrofice care au survenit în istoria geologica si biologica a planetei noastre. 

Caracterul literal si istoric al Genezei 1-11.

La 24 noiembrie 1859, editura J.M Dent & Sons of London a lansat distribuirea cartii Originea Speciilor, de Charles Darwin. Cartea aceasta urma sa aiba o influenta decisiva în schimbarea definitiva a perceptiei pe care cei mai multi o aveau privitor la originea omului. Inainte ca Darwin sa fi scris aceasta carte, propria lui convingere despre origini suferise o modificare radicala. In tinerete, parintii sai îl trimisesera la Universitatea din Cambridge ca sa devina pastor. De fapt, singura lui diploma obtinuta a fost în teologie. Paralel cu teologia, facuse si niste cursuri de geologie si biologie. Dupa terminarea studiilor a facut o calatorie de cinci ani pe mare la bordul vasului H.M.S.Beagle, timp în care atitudinile si convingerile lui religioase s-au schimbat într-un mod drastic.

În 1959, a fost editata o autobiografie a lui Darwin, în care se afla urmatoarea lui declaratie: “In aceea vreme, în mod treptat, am ajuns sa vad ca Vechiul Testament cu evidenta lui falsa istorie a omenirii si cu atribuirea de simtaminte ale unui tiran razbunator lui Dumnezeu, nu era mai demn de încredere decât cartile sacre ale hindusilor, sau decât credintele oricarui barbar”, (Barlow, Nora, ed. (1959), The Autobiography of Charles Darwin 1809-1882 with Original Omissions Restored p.85). Inainte ca Darwin sa se dedice în totalitate doctrinei evolutiei, a trebuit sa-si abandoneze  încrederea în istoricitatea Vechiului Tesatament si credinta sa în învatatura lui privitoare la origini. Odata realizata aceasta schimbare de convingere, el a fost pregatit sa creeze tot felul de scenarii evolutioniste, evident fara nici un discomfort sufletesc.

În urmatoarele doua citate din cartea „Bales, James D. and Woolsey Teller, The Existence of God—A Debate (Shreveport, LA: Lambert)”,  se pot vedea clar motivatiile ideologice pentru care dogma evolutionista s-a bucurat si înca se bucura de atâta suport si promovare, în ciuda lipsei unei baze stiintifice în favoarea ei: “Daca evolutia este acceptata, Adam si Eva dispar Aceasta istorie, aceasta fabula a Bibliei, este o mitologie interesanta dar nu reprezinta adevarata panorama a originii omului” (p. 54), spunea Woosley Teller, presedintele Asociatiei Americane pentru Progresul Ateismului . Iar ateul Dorse Hagar face urmatoarea declaratie: “Responsabilitatea cea mai importanta a geologului are de-a face cu efectul concluziilor lui asupra vietilor spirituale si mentale ale oamenilor. Primii geologi au luptat sa elibereze lumea de miturile creatiei biblice. Milioane de oameni traiesc înca în sclavie mentala, controlati de sarlatani ignoranti care accepta Biblia ca ultimul cuvânt în stiinta. . . Dezvoltarea omului din forme simple de viata, chiar si astazi cauzeaza multa controversa printre “fundamentalisti”, care se agata de o credinta literala in Biblie”(p.12).

 Ceea ce surprinde privitor la felul în care este tratata cartea Genezei nu este atât de mult atitudinea unor necredinciosi ca cei de mai sus, cât pozitia de compromis a unor crestini, care, din motive lipsite de obiectivitate, din ratiuni de eruditie si recunoastere academica, au acceptat unele din tezele dogmei ateiste, în dauna integritatii si inspiratiei Scripturii. Este trist sa citesti, de pilda, cum editorul Dictionarului Biblic Westminster scria: „Recitalul faptelor creatiei în mod evident nu este un raport literal, istoric.” (p.119).

 Iata câteva motive pentru Geneza 1-11 trebuie privita ca un raport literal si istoric:

1. Stilul literar al acestor capitole nu sugereaza o abordare mitologica sau alegorica. Celebrul erudit biblist Edward J. Young spune: “Geneza capitolul 1 nu este o poezie, o saga sau mit, ci o istorie sincera si demna de încredere, si pentru ca este o revelatie divina, ea raporteaza cu exactitate faptele despre care vorbeste. Istoricitatea capitolului 1 din Geneza se poate vedea din urmatoarele consideratii: 1. El are o relatie intima cu restul cartii. Restul cartii (de pilda, generatiile) presupune raportul creatiunii, iar raportul creatiunii pregateste ceea ce urmeaza. Ambele parti ale Genezei sunt parti integrale ale cartii si se completeaza una pe cealalta. 2. Caracteristicile poeziei ebraice lipsesc. Exista relatari poetice ale creatiei, dar acestea formeaza un contrast izbitor cu Geneza 1”.

Nu exista diferente de stil si sintaxa între Geneza 1-11 si Geneza 12-50. Acelasi tip narativ, acelasi stil de scriere se afla în ambele sectiuni ale cartii. Nu exista în ea nici o urma de descriere alegorica sau figurativa. Cititorul evreu, cunoscator al limbii originale în care a fost scrisa Geneza, nu poate percepe decât natura literala si istorica a naratiunii. Orice calificare mitologica sau alegorica a primelor capitole din Geneza este lipsita de fundament literar obiectiv. Motivatia ei nu poate fi decât compromisul fata de o dogma straina si contrara Scripturii.  

2. Domnul Isus Hristos s-a referit la Geneza ca la o istorie reala. Atunci când, în Matei 19:4-6, El a citat din Geneza 1 si 2, privitor la porunca casatoriei, implicit a considerat ca aceste capitole sunt, nu numai reale din punct de vedere istoric, dar si inspirate. El a vorbit despre potopul lui Noe ca despre un eveniment istoric real (Matei 24:37. . .). S-a referit la Abel, de asemenea, ca la un personaj istoric real. A numit pe diavol “tatal minciunii” (Ioan 8:44), referindu-Se la Geneza 3:4 ca la ceva real. Iar, în Ioan 5:46-47 a spus: “Caci daca ati crede pe Moise, M-ati crede si pe Mine, pentru ca el a scris despre Mine. Dar daca nu credeti cele scrise de el, cum veti crede cuvintele Mele?”. Moise, scriitorul Genezei si Isus stau împreuna, sau cad împreuna. Acei crestini care resping caracterul istoric, literal si real al Genezei 1-11, nu mai pot sustine ca Isus a vorbit adevarul. A nega veridicitatea istorica a raportului creatiunii submineaza practic autoritatea Noului Testament si a lui Isus Hristos Însusi. Un crestin responsabil nu-si va asuma un asemnea risc.

3. Scriitorii inspirati ai Noului Testament au citat din Geneza si au adus argumente doctrinale care depind de istoricitatea raportului ei. Cu exceptia epistolei catre Filimon si a epistolelor 2 si 3 Ioan, toate celelalte carti ale Noului Testament citeaza sau fac aluzii la Geneza. Din cele 50 de capitole ale Genezei doar 7 (20,24,34,36,40,43,44) nu sunt citate. Fiecare din primele 11 capitole ale Genezei este citat sau i se face o referire în Noul Testament. Nici unul nu este omis. In tot Noul Testament exista în jur de 200 de referinte la Geneza, dintre care mai mult de jumatate sunt la primele 11 capitole. Privitor la Geneza 1-3 (creatia) sunt 63 de referinte, la potop 14, iar restul de 58 la Avraam.

Apostolul Pavel a declarat potrivit raportului creatiunii ca femeia este din barbat (1Corinteni 11:8,12). El a numit pe Adam si Eva pe nume (1Timotei 2:13) si a considerat pe Adam la fel de istoric ca si Moise (Romani 5:14) sau Isus (1 Corinteni 15:45-47). A spus ca Adam este primul om (1Corinteni 15:45). De asemenea a declarat ca “sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui” (2Corinteni 11:3). S-a referit la intrarea pacatului si a mortii în lume prin Adam (Romani 5:12. . .). Apostolul Petru a folosit istoria potopului pentru a face o analogie a mântuirii noastre (1Petru 3) si s-a referit la pamântul creat si acoperit de apa ca la ceva ce a avut loc în realitate (2Petru 3:5). Se pot da si alte exemple. Este imposibil sa numesti   primele 11 capitole ale Genezei un mit, o alegorie sau creatie poetica, fara sa subminezi în acelasi timp integritatea întregii Scripturi.

4. Naratiunea literala si istorica a Genezei este relationata direct cu doctrina mânturii omenirii. Daca relatarea Genezei despre caderea omului în pacat nu este reala, atunci de ce ar mai fi necesara rascumpararea prin Isus Hristos? Vechiul Testament prezinta originea omului, caderea sa, incapacitatea lui de a se reabilita pe sine si îl educa, atât prin sitemul mozaic al jertfelor, cât si prin profeti, despre nevoia lui de a fi mântuit. Noul Testament Îl arata pe Isus Hristos ca raspunsul la aceasta nevoie. Ca urmare, ambele testamente formeaza o unitate a naratiunii si a scopului. Relatarile lor sunt atât de interconectate ca nu pot fi separate si în acelasi timp sa se sustina ca mânturiea este o necesitate umana. De aceea, daca Geneza nu este un adevar literal si istoric, atunci Isus, asa cum este prezentat in Noul Testament, nu este necesar. Completa istoricitate a relatarii Genezei despre Adam si Eva este absolut cruciala pentru revelatia completa a planului lui Dumnezeu de mântuire.

5. Geneza are un rol decisiv în trasarea descendentei mesianice de-a lungul istoriei. Raportul biblic al caderii omului în pacat contine promisiunea mântuirii prin samânta femeii (Geneza 3:1-15). Restul Vechiului Testament descopera pastrarea providentiala a liniei de descendenta a semintei mesianice prin intermediul lui Adam, Set, Noe, Avraam, Moise, David, etc., pâna la culminarea ei în Isus Hristos. Pentru ca linia aceasta a descendentei mesianice sa poat fi trasata istoric de la Adam la Hristos, caderea lui Adam, descrisa clar si literal în primele capitole ale Genezei, trebuie privita ca ceva factual si adevarat. Orice negare a istoricitatii primelor capitole ale Genezei va face din linia descendentei mesianice o chestiune neistorica si neimportanta. Acesta însa va conduce la neîncredere în Cuvântul lui Dumnezeu si la distrugerea credintei în natura supranaturala a Domnului Isus Hristos si în mântuirea pe care El a câstigat-o într-un mod supranatural, prin moartea si învierea Sa.

In concluzie, daca ne îndoim de natura literala si istorica a primelor capitole ale Genezei, atunci nu mai putem sa acceptam conceptul biblic despre originea omului, unitatea dintre Vechiul si Noul Testament în marturia lor despre venirea Mântuitorului, planul lui Dumnezeu de mânturie, natura lui Isus Hristos de Fiu al lui Dumnezeu, veracitatea Scripturii si calitatea ei de Cuvânt inspirat. Acel crestin care se îndoieste de raportul Genezei, îsi va schimba întreaga atitudine fata de Biblie, pentru ca credinta lui a fost erodata de false învataturi. Iar teoria evolutionista este o învatatura falsa, o doctrina filozofica desarta, chiar daca este îmbracata în haina înselatoare a scientismului.

Cu siguranta, cuvintele de mustrare adresate de Domnul celor doi ucenici pe calea catre Emaus pot fi aplicate multor crestini de astazi: “O nepriceputilor si zabavnici cu inima, când este vorba sa credeti tot ce au spus proorocii” (Luca 24:25). Problema noastra de baza astazi în privinta originilor nu este ca suntem ignoranti privitor la teoriile si speculatiile oamenilor. Problema noastra este ca nu cunoastem nici Scripturile, dar nici puterea lui Dumnezeu.

Ce s-a întâmplat la învierea lui Isus?




“Si daca n-a înviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica, si zadarnica este si credinta voastra” - 1 Corinteni 15:14.

Prin aceste cuvinte, Apostolul Pavel subliniaza, de o maniera categorica, importanta pe care o are credinta în învierea lui Isus Hristos pentru mesajul crestin. Ea este fundamentul lui. Credinta crestina sta în picioare sau cade împreuna cu adevarul marturiei ca Hristos a înviat dintre cei morti. Daca, credinta aceasta este data la o parte, fara îndoiala, din traditia crestina înca ramân unele idei valoroase, care pot forma un fel de conceptie religioasa despre lume si viata, despre Dumnezeu si om, dar în cazul acesta credinta crestina s-ar transforma într-o credinta moarta. Isus ar deveni o personalitate religioasa esuata, o personalitate care, chiar daca continua sa fie mare si sa motiveze reflexia noastra, ramâne totusi într-o dimensiune pur umana. Numai daca Isus a înviat dintre cei morti s-a întâmplat ceva cu adevarat nou, ceva care schimba lumea si situatia omului pe pamânt.

Marturia Noului Testament despre învierea Domnului Isus, privita din punct de vedere istoric, ni se prezinta destul de complexa si ridica multe întrebari. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru martorii care s-au întâlnit cu Cel Înviat, cu siguranta, nu era ceva usor de exprimat. S-au confruntat cu un fenomen cu totul nou si neobisnuit pentru ei, care depasea orizontul propriei lor experiente. Evanghelistul Marcu ne spune ca ucenicii se întrebau preocupati, când coborau muntele schimbarii la fata, “ce sa însemne învierea aceea dintre cei morti?” (Marcu 9:10). In ce consta ea? Ei nu stiau, si aveau nevoie sa învete ce înseamna prin confruntarea cu realitatea.

Cine se apropie de relatarile evanghelice ale învierii cu ideea ca stie ce este învierea dintre cei morti, fara îndoiala le va interpreta gresit si va sfârsi prin a le respinge ca nedemne de încredere. Rudolf Bultmann a obiectat fata de credinta în înviere spunând ca, chiar daca Isus ar fi iesit din mormânt, ar trebui totusi sa se spuna ca “o întâmplare miraculoasa de aceasta natura, cum este reanimarea unui mort”, nu ne-ar ajuta la nimic, iar din punct de vedere existential ar fi irelevanta.

Desigur, daca învierea lui Isus nu ar fi mai mult decât miracolul unui mort resuscitat, în ultima instanta, nu ar prezenta pentru noi nici un interes. Nu ar avea mai multa importanta decât reanimarea, prin mijloace medicale, a cuiva mort din punct de vedere clinic. Pentru lume în general si pentru existenta noastra nu ar aduce nici o schimbare. Miracolul unui cadavru reanimat ar însemna ca învierea lui Isus a fost egala cu învierea tânarului din Nain, cu a fiicei lui Iair, sau cu aceea a lui Lazar. De fapt, toti acestia au revenit la viata anterioara, pentru ca, dupa aceea, când le-a sosit din nou ceasul, sa moara definitiv.

Marturiile Noului Testament nu lasa nici o îndoiala asupra faptului ca în învierea Fiului Omului a avut loc ceva cu totul diferit. Învierea lui Isus a însemnat ruperea lanturilor existentei noastre pentru a ne permite înaintarea catre un fel de viata cu totul nou, o viata care nu mai este supusa legilor devenirii si mortii, pentru ca este dincolo de acestea, o viata care a inaugurat o noua dimensiune de a fi om. De aceea, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat care ar putea fi neglijat pe motiv ca ar apartine doar trecutului, ci este o schimbare radicala, un salt calitativ, o “mutatie decisiva” (daca ar fi sa folosim limbajul analogic al transformismului, desi inadecvat). În învierea lui Isus s-a deschis o noua posibilitate de a fi om, o posibilitate care intereseaza pe orisicine si care inaugureaza un viitor nou pentru umanitate.

De aceea, apostolul Pavel a legat într-un mod inseparabil învierea crestinilor cu învierea lui Isus. “Caci daca mortii nu învie, atunci nici Hristos n-a înviat. . . Dar nu! Hristos a înviat din morti, pârga celor adormiti” (1 Cor.15:16, 20 trad. Bartolomeu Anania). Invierea lui Isus Hristos este un eveniment universal sau nu este nimic, spune apostolul Pavel. Numai daca o întelegem ca un eveniment universal, ca inaugurarea unei noi dimensiuni a existentei umane, interpretam corect învierea lui Isus. În aceasta consta caracterul particular al marturiei pe care o da Noul Testament despre înviere. Isus nu S-a întors la viata normala din aceasta lume, ca si Lazar sau ca ceilalti morti pe care El i-a înviat. Isus a intrat într-o viata distincta, noua. A intrat în imensitatea lui Dumnezeu si, de acolo, El S-a manifestat uncenicilor Sai.

Asa ceva era cu totul neobisnuit si neasteptat pentru ei, motiv pentru care au avut nevoie de un anumit timp sa se dezmeticeasca si sa înteleaga. Este adevarat ca în credinta iudeilor exista conceptul învierii mortilor la sfârsitul veacului. Viata cea noua era unita începutului unei lumi noi, iar lucrul acesta era de înteles. Daca exista o lume noua, atunci trebuie sa existe un mod nou de viata. Dar, învierea la o noua conditie definitiva si diferita, în plina lume veche, care înca continua sa existe, era ceva cu totul neprevazut si, de aceea, de neînteles la început.

Pentru ucenici, învierea era la fel de surprinzatoare si neasteptata ca si crucea. Nimeni nu se gândea la un Mesia crucificat. Dar, realitatea de pe Golgota nu putea fi negata, si faptul acesta i-a condus la un nou mod de citire si întelegere al Scripturii. La fel, noua lectura a Scripturii privitoare la înviere putea sa înceapa doar dupa întâlnirea lor cu Domnul, Cel Înviat. Dupa multe îndoieli, nesiguranta, oscilari si uimire, ei s-au predat  în fata confruntarii cu realitatea, careia nu mai puteau sa i se opuna. Intr-adevar era El! Traieste, ne-a vorbit si ne-a permis sa-L atingem, chiar daca nu mai apartine acestei lumi tangibile, senzoriale!

Paradoxul era de nedescris. Pe de o parte, era El, cu totul diferit, nu un cadavru reanimat, ci Cineva care traieste în dimensiunea lui Dumnezeu, un nou fel de viata, pentru totdeauna. În acelasi timp, cu certitudine era El, prezent de o maniera reala, în deplina Sa identitate, chiar daca nu mai apartinea lumii noastre. Era vorba de ceva absolut fara egal, unic, ceva ce depasea orizontul obisnuit al experientei, si care era totusi ceva cu totul incontestabil pentru ucenici. Asa se explica caracterul particular al marturiilor învierii. Ele vorbesc de ceva paradoxal, ceva ce depaseste toata experienta, si totusi prezent de o maniera absolut reala.

Dar, oare chiar s-a întâmplat asa? Ca oameni moderni, putem da credit unor asemenea marturii? Gândirea iluminista afirma ca odata cu schimbarea imaginii stiintifice a lumii, ideile traditionale despre învierea lui Isus ar trebui considerate învechite si, prin urmare, abandonate ca nefiind în concordanta cu stiinta. Dar, pâna unde poate stiinta sa se pronunte? Care sunt limitele ei? In marturiile asupra învierii se vorbeste despre ceva care nu intra în lumea experientei noastre, despre o dimensiune noua a realitatii, care nu neaga dimensiunea realitatii existente, concrete, însa o depaseste cu mult, dincolo de limitele accesibile stiintei. Oare, trebuie sa ne asteptam sa aiba loc numai ceea ce a existat întotdeauna? De ce sa nu acceptam ca în lumea asta, care închide în sine atâtea taine de neexplicat, ar putea, totusi, sa se petreaca si ceva de neasteptat, de neimaginat, ceva cu totul nou si neobisnuit? Daca Dumnezeu exista, oare nu poate El crea o noua dimensiune a realitatii umane, si a realitatii în general? Întelegerea pe care o are stiinta, acum, dupa patrunderea ei  în lumea misterioasa din interiorul materiei, dincolo de limitele atomilor, arata ca aceste întrebari nu sunt irelevante.

Prin învierea lui Isus, întreaga creatie asteapta o ultima si suprema “mutatie”, un ultim salt calitativ si definitiv. În învierea Lui, are loc unificarea finitului cu infinitul, unirea dintre om si Dumnezeu, si depasirea definitiva a mortii. În învierea lui Isus, aspiratia dupa eternitate înradacinata în adâncul fiintei noastre îsi gaseste deplina realizare. De aceea, sa dam la o parte orice îndoiala si orice închistare în rutina vremelniciei acestei vieti a devenirii si mortii, si întariti prin credinta ca  atotputernicul nostru Dumnezeu poate sa faca cu mult mai mult decât putem noi sa gândim si sa ne imaginam, plini de curaj si de bucurie sa dam înaintea lumii cea mai frumoasa marturie: Hristos a înviat cu adevarat!

Limitele stiintei.

Capacitatea stiintei de a cunoaste misterele universului si de a oferi o explicatie totala lumii a fost, în mod decisiv, pusa la îndoiala de-a lungul secolului 20. Multi filozofi ai stiintei au negat faptul ca problemele privitoare la origini ar putea sa aiba vreun sens stiintific, asa cum s-a putut vedea în articolul anterior. Pe de alta parte, în însasi inima stiintei, matematica si fizica s-au aliat împotriva autoritatii indiscutabile atribuita pâna nu demult investigatiei stiintifice în întelegerea realitatii, demonstrând ca aceasta nu era nici completa, nici perfecta.

1. In anul 1927, principiul de indeterminare, sau de incertitudine, a lui Werner Heisemberg a pus în evidenta anumite limite fundamentale cunoasterii despre lumea fizica. Acest principiu, care este o lege a naturii, arata ca nu este posibil a se cunoaste cu exactitate starea actuala a niciunei particule materiale, deoarece omului de stiinta îi este imposibil sa masoare cu exactitate ceea ce observa. De pilda, nu poate masura în acelasi timp pozitia unui electron si viteza lui. Când se masoara una din variabile, cealalta devine imprecisa. Daca se încearca determinarea pozitiei exacte a particulei, ea se comporta ca si când nu ar avea viteza, si invers, când i se masoara viteza, se comporta ca si cum ar fi lipsita de pozitie. Aceasta imprecizie a tulburat asa de mult pe Einstein, încât niciodata nu a ajuns sa accepte pe deplin fizica cuantica. Acesta este motivul pentru care a afirmat celebra fraza: “Dumnezeu nu joaca zaruri”. Totusi, noile legi fizice s-au impus încet, încet, si astazi stau la baza stiintei.
Aceasta descoperire a demonstrat ca metoda stiintifica nu poate sa ofere o cunoastere totala si perfecta a realitatii, cum se credea, ci numai o cunoastere aproximativa si relativa. Stiinta nicidecum nu are acces la cunoasterea adevarata, ultima.

2.  Principiul superpozitiei cuantice. Conform fizicii clasice, se credea ca atomii ce compun materia se deplaseaza în gol urmând anumite legi determinate, si tot ceea ce se întâmpla în univers se supune acestor legi naturale. In opinia unor filozofi, nici Dumnezeu, nici dimensiunea spirituala, nici liberul arbitru nu aveau loc în acest univers material. Mintea umana era considerata doar ca un produs al atomilor care formeaza împreuna celulele cerebrale, fara nici o legatura cu transcendentul. Totusi, mecanica cuantica a venit sa rastoarne complet aceste preconceptii, recunoscând în natura existenta elementelor de indeterminare si chiar a pus la îndoiala ca ar exista o realitate exterioara obiectiva.
Astazi se stie ca aceeasi entitate sau particula materiala poate prezenta atât proprietati corpusculare, cât si ondulatorii. Particulele subatomice se comporta nu numai ca niste “gloante” minuscule (corpusculi), ci si ca unde de energie ce se extind în spatiu. Când fizicienii cuantici formuleaza atomilor întrebarii proprii particulelor, obtin raspunsuri proprii particulelor, iar daca formuleaza întrebari proprii undelor, obtin raspunsuri proprii undelor. Ce înseamna aceasta misterioasa dualitate unda-particula caracteristica materiei? Ce este materia în realitate? Astazi nici un om de stiinta nu se îndoieste de existenta reala a electronilor, dar nimeni nu este capabil sa-i reprezinte în termeni obiectivi. Se crede în ei, deoarece cu existenta lor realitatea capata sens, dar esenta lor reala nu se cunoaste. Prin urmare, materia se prezinta misterioasa si ambivalenta, atât în privinta cunoasterii situatiei componentelor ei în spatiu, cât si a cunoasterii esentei ei fundamentale.

3.  Principiul de non-localitate cuantica. Daca doua particule cuantice sunt împreuna si interactioneaza între ele, când se separa continua sa se influenteze reciproc, indiferent cât de departe este una de cealalta. De exemplu, când se excita un atom de calciu se produc doi fotoni, care sunt emisi în doua directii opuse. (Fotonul este elementul esential al luminii). Daca unul se retine în laborator, iar celalat calatoreste catre planeta Marte, orice masurare în primul va avea consecinte imediate în al doilea, si nu pentru ca ar putea comunica între ei prin vreun semnal la viteza luminii, ci din cauze cu totul necunoscute.
Acest principiu ridica întrebari si îndoieli daca exista realitatea independent de masuratoarea cuantica a omului de stiinta, sau daca tocmai aceasta masuratoare este cea care defineste realitatea, care înainte de ea era indefinita? Exista realitate când aceasta nu este observata de nimeni, sau observatia este cea care defineste realitatea? Raspunsul la aceasta surprinzatoare si naucitoare întrebare l-a dat, din punct de vedere matematic, fizicianul John Bell, iar mai târziu, în 1982, grupul condus de Alain Aspect din Paris l-a confirmat experimental. Rezultatele demonstreaza, fara echivoc, a doua posibilitate. Adica, observatia este cea care defineste realitatea. 

Lumea particulelor subatomice nu poate fi înteleasa prin intermediul conceptelor proprii lumii atomilor. Vechea conceptie reductionista a materialismului, care afirma ca materia si fiintele vii nu sunt decât suma separabila a partilor ei individuale, adica atomii, s-a spulberat la cutremurul provocat de fizica cuantica. Materia se dovedeste a fi tot mai dificil de definit, fiind mult mai complexa si mai misterioasa decât se credea, odata. Este adevarat ca atomii sunt compusi din particule precum quarkuri, leptoni, bozoni, etc. care interactioneaza între ele. Dar aceste particule cuantice fuzioneaza cu câmpuri continue. În acelasi timp, starea lor reala nu ramâne bine definita pâna nu se face o observatie. Si pe deasupra înca, nu este posibil sa se determine, în acelasi timp, pentru nici o particula, unde se afla si ce face. Atunci, din ce este constituit universul si noi însine? Ce este materia când nimeni nu o observa? Ar putea fi vorba oare de o realitate imateriala si indefinita? Este oare observatia unui observator exterior cosmosului cea care defineste propria realitate a cosmosului? Ar fi posibil sa ne gândim la Dumnezeu ca la Creatorul care ne face reali în timp ce ne observa?

4. Teorema de incompletitudine a lui Gödel. Un tânar matematician austriac de origine luterana, în anul 1931, a demonstrat ca orice sistem axiomatic (adica, format din principii evidente care se admit fara necesitatea de a fi demonstrate, numite axiome, ca de exemplu, unu este egal cu unu) al teoriei numerelor, construit pe un numar finit de axiome, va conduce, mai devreme sau mai târziu, la probleme de nerezolvat în cadrul acelui sistem de axiome. Adica, nu poate exista o teorie aritmetica perfecta. Nici un sistem axiomatic formal al matematicii nu este capabil sa fie în acelasi timp consistent si complet.
Este adevarat ca stiinta experimentala avanseaza în ciuda acestui fapt, totusi, niciodata nu va fi capabila sa se asigure ca, în viitor, nu se va contrazice pe ea însasi. Prin urmare, validitatea stiintei se bazeaza în definitiv pe un act de credinta, ajutat de experimente, dar fara o valoare demonstrativa absoluta. Exista multe întrebari în fata carora stiinta întotdeauna va fi lipsita de raspunsuri.

Pe de alta parte, teorema lui Gödel arata imposibilitatea descoperirii unei teorii finale si definitive a naturii, teoria întregului, care sa explice toata realitatea existenta împreuna, asa cum spera unii oameni de stiinta materialisti, pentru ca o asemenea teorie ar avea întotdeauna nevoie de afirmatii de neexplicat si de nerezolvat. O teorie a totului (întregului) ar trebui sa fie infinita, si prin urmare, de neatins si de neînteles pentru fiinte umane limitate si finite. Matematica si fizica, întotdeauna, vor avea în comun imposibilitatea certitudinii absolute.

Concluzie. Toate aceste descoperiri din fizica si matematica au facut ca stâlpii, pe care sta stiinta si o faceau sa para atotputernica, sa se cutremure si sa apara crapaturi în sistemul ei de sprijin. Ele arata ca stiinta îsi are limitele ei, pe care niciodata nu le va putea depasi. De aceea, cercetarea stiintei ar trebui sa se limiteze doar la acele aspecte ale realitatii care pot fi studiate prin controlul experimental, si sa lase la o parte alte aspecte, care prin propria lor natura nu se supun acestui control. Daca exista Dumnezeu, care a creat universul si fiinta umana cu care El doreste sa Se relationeze, daca omul  poseda o dimensiune spirituala care-i permite sa-l caute pe Creator, toate aceste întrebari se refera la realitati metafizice care pentru totdeauna vor ramâne în afara competentei stiintei experimentale. Cunoasterea stiintifica este riguroasa si fiabila numai când se mentine în cadrul propriilor ei limite naturale. Dar când le depaseste, stiinta îsi pierde automat legitimitatea si se transforma în pura speculatie ideologica. Acest pas suptil, din pacate, multi divulgatori contemporani ai stiintei obisnuiesc sa-l faca adesea.
Pe de alta parte, aceste descoperiri ale fizicii cuantice, care arata limitele stiintei în cunoasterea realitatii, sunt si un argument în favoarea credintei în existenta lui Dumnezeu. Daca, în trecut, stiinta parea a fi atotputernica si de nestavilit în încercarea ei de a-L alunga pe Dumnezeu din lume si din inimile oamenilor, astazi, odata cu noile descoperiri ale fizicii moderne, nu numai ca au iesit la iveala acele aspecte ale neputintei ei, ci mai mult, au aparut indicii în plus, care sprijina ideea ca si în secolul 21 putem sa credem în Dumnezeu, în învierea lui Isus Hristos, în minuni si în viata de dincolo. Despre implicatiile fizicii cuantice în favoarea credintei în Dumnezeu, într-un articol viitor.