Ghiocelul

 

Treceam prin iarna lunga si geroasa.

Simteam ca nu se va mai termina.

Retras in cochilia-mi friguroasa.

Dupa caldura suflet-mi tânjea.

Dar, într-o zi privind pe geam afara.

Zari surprins un ghiocel sfios. 

Ca sa vesteasca zori de primavara.

Din nea îsi scoase capul curajos.

Am înteles atunci ca nu mai este.

Decât putin din iarna-aceea grea.

M-a consolat nespus placuta veste.

A primaverii ce se-apropia.

M-au mângâiat apoi raze de soare.

Ce-au alungat din suflet orice nor.

M-a cucerit cu drag aceasta floare.

Cu clopotzelul alb fermecator.

Acum la noi, din nou e primavara.

Tot primavara e si-n viata mea.

Caci rasari în sufletul meu, iara.

Un ghiocel frumos iesit din nea.

20.03.2012

O stea pe cer luceste

26.01.2012

In noaptea întunecata, sub cer senin cu stele.

Privirea mi-e atrasa spre una dintre ele.

Ce-i unica-între toate , caci e mai luminoasa.

Precum tu, între doamne, îmi esti cea mai frumoasa.

De-atâta vreme-n flacari de foc ce o consuma.

Si totusi înca arde sa dea noptii lumina.

Cum dorul meu din suflet îmi arde pentru tine.

Când sunt singur în noapte, iar tu nu esti cu mine.

Pe bolta înstelata mereu calatoreste.

Si singura pe lume de veacuri rataceste.

Isi cauta menirea ce i-a fost scrisa-n fire.

Cum tu îmi esti destinul ce naste din iubire.

In noaptea întunecata pe cer o stea luceste.

Cu razele-i firave în inima-mi trezeste.

Fiori de asteptare, speranta de iubire.

Caci am aflat în tine, izvor de fericire.

Iubirea

24.06.2011

Iubirea-i ca o floare parfumata.

Cu farmec, cu emotie si vis.

Rasare doar in inima curata.

Cu ideal si dor de Paradis.

Iubirea-i temelia casniciei.

Care dureaza pâna la sfârsit.

In doua inimi, dorul trainiciei.

Fidelitatii-n care s-au unit.

Iubirea-i ca o stânca-n larg de mare.

Chiar valuri furioase de-o lovesc.

Ramâne neclintita,  iar când doare.

Cu mângâierea-i  lacrimi se opresc.

Iubirea-aduce bucurie-n viata.

E-o arta in culori de curcubeu.

Ea este fericirea ce rasfata.

De-a lung de ani, in drum spre jubileu.

Tu esti mireasa vietii mele

01.09.2011

Tu esti mireasa vietii mele, cu gingasie-împodobita.

Cu farmec din sclipiri de stele si gratie deosebita.

Imi esti mireasa-în orice clipa, si dupa zi de cununie.

Te-acopera cu frumusete vesmântul de credinciosie.

Tu esti mireasa casei mele, ai transformat-o într-un camin.

I-ai pus ferestre spre lumina, de-acum nu ma mai simt strain.

Cand intru-în ea, ma simt acasa, primit cu zâmbet in priviri.

Cu bucuria ce-mi rasfata suflet marcat de neîmpliniri.

Tu mi-esti mireasa sarbatorii, din clipele de închinare.

Cu-atâta drag m-alatur tie, in rugaciune si-n cântare.

Imi este  mai usoara crucea, de tine însotit pe cale.

Ma sprijinesti cu-a ta iubire, îmi esti o binecuvântare.

Tu esti mireasa bucuriei din inima mea vindecata.

Iubirea ta m-a scos din noapte, sa-mi dea o viata refacuta.

Mi-a pus pe buze o cântare, cu-o armonie minunata.

Iar chipul tau stârneste-n suflet fiori de dragoste curata.

Vei fi mireasa mea frumoasa si-n anii care vor veni.

Cu parul nins la batrânete, la fel de mult te voi iubi.

Mireasa mea cu voal in suflet si haina alba-n caracter.

Te însotesc urcând agale in drumul nostru catre cer.

Taina iubirii

01.06.2012

Cuvinte de iubire, rostea cu glas duios.

Din inima lui plina, de tot ce-i mai frumos.

In adieri de seara si-n rasarit de stea.

Un tânar catre-o fata, pe care o iubea.

Privirea ei candida sclipea de fericire.

Si-n sufletul ei fraged, mijea prima iubire.

Cu fata-inbujorata si glas copilaresc.

Rosti cu voce stinsa, “da, si eu te iubesc!”.

Statea tacuta luna, pe cer zâmbind sfioasa.

Privea spre ei mirata, cu ochi de curioasa.

Vroia sa afle taina ce-n inimi i-a cuprins.

Minunea ce-i atrage spre-o lume ca de vis.

De astri înconjurata, sclipind pe bolta rece. 

Stapâna noptii tace, priveste, nu pricepe.

Ca-i taina cea straveche, al nemuririi dor. 

Ce naste din iubire, miraculos fior.

Il simte doar faptura, ce poarta chip divin.

Nascuta sa iubeasca, unic, suprem destin!

Intru asemanare cu-al lumii Ziditor.

Iubire, ce ne-atrage cu-al vesniciei dor. 

Nu ne-împlinim destinul trecerii noastre-n lume.

Prin aroganta rece si fala unui nume.

Caci efemere-s toate, desarta nalucire.

Ramane numai faima ce naste din iubire.

Nu-i boala ce s-aduca asa nefericire. 

Precum, egolatria, a sinelui iubire.

Inchisa între ziduri de gheata si de ura.

Consuma taina vietii si o transforma-n zgura.

Iubirea cea de veacuri, din Dumnezeu nascuta. 

Este izvorul vietii, cu jertfa-împodobita.

Sunt fii ai vesniciei, doar cei care iubesc.

Cu farmec si jertfire ca Tatal lor ceresc.

Luna solitara

12.05.2011 

Luna învelita-n straie de lumina rece.

Urca bolta înstelata, o privesc si tace.

Singuratica pe lume, sus pe cer straina.

Pare-o vaduva sarmana, surda, taciturna.

Are faima c-ar fi muza dragostei aprinse.

Dintre-un june si o fata, ce cu soapte stinse.

Isi astâmpara fiorii-n dulce îmbratisare.

Si-îsi declara-în veci iubire printr-o sarutare.

Daca, taina din iubire, luna ar pricepe.

N-ar sta singura pe lume, sus pe bolta rece.

Ci pe-îndata cum apune soarele în zare.

S-ar porni sa-i prinda urma ca sa-i iasa-n cale.

Si prin zâmbetu-i feeric, sa îl cucereasca.

Fermecat de-a ei privire, sa se-îndragosteasca..

Si sa lumineze cerul cu-a lor fericire.

Uluiti, ca sensul vietii este in iubire!

Insa, luna, cât se pare nu-i interesata.

Sa-îndrageasca, sa iubeasca, sa fie curtata.

Sta pe bolta, solitara, dorul n-o constrânge.

Când o vad ma ia necazul, n-o pot întelege.

Numai eu cu-însingurarea nu am cum a face.

Minima asociere, sa traim în pace.

Caci mi-e goala si pustie viata solitara.

E ca boala ce consuma-încet si te omoara.

Cine vrea singuratate, sa se pustniceasca.

Precum luna solitara, singur sa traiasca.

Eu nu pot trai ca schimnic viata egoista.

Fara dragoste si jertfa, searbada si trista.

De n-ai fi fost în viata mea

De n-ai fi fost in viata mea.

Sa-mi dai un strop de mangâiere.

Când rana inimii durea.

Si sufletul îmi lacrima.

As fi cazut in disperare.

Durerea m-ar fi coplesit.

Si-as fi ajuns in neputinta.

Sa ma ridic, si chinuit.

De-atat dispret si umilit.

As fi plecat spre nefiinta.

N-ar fi ramas in urma mea.

Macar o vaga amintire.

Din tot ce-am însemnat cândva.

Atunci când lupta era grea.

Si-am fost statornic in slujire.

Numai pamântul des calcat.

De talpa mea-n copilarie.

M-ar fi primit si rasfatzat.

Cu-n loc de cinste de-îngropat.

Si lânga cruce-o balarie.

N-as fi avut somn tulburat.

Culcat acolo jos sub glie.

Nici vise rele de uitat.

In pat de pulbere-alintat.

Si n-as mai fi platit chirie.

N-as fi simtit, ce dureros.

Ingratitudinea si ura.

Ti-apasa suflet generos.

Cu aspiratii de frumos.

Si lasa-n urma numai zgura.

Dar, lânga mine ai venit.

Aproape, în amurg de seara.

Eram zdrobit si istovit.

M-ai ridicat si m-ai iubit.

Ca sufletul sa nu mai doara.

Imi amintesc cum ai venit.

Ca un balsam spre vindecare.

Din viata ce mi-ai daruit.

In inima mi-a rasarit.

Recunostinta si iubire.

 29.05.2012

Meditatie intr-o dimineata de primavara

18.03.2011

Sunt pe drumul de întoarcere spre casa, înainte sa intru in zona muntoasa ce marcheaza linia de separare dintre provinciile Teruel si Castellón.

In lumina soarelui revarsata din abundenta, în aceasta dimineata, privesc întinderea pâna la poalele muntilor a câmpului parcelat în suprafete de teren cultivate cu grâu, care, începand din aceste zile, se îmbraca în haina lui verde de sarbatoare, de parca ar vrea sa “râda in nas” atât gerului aspru al iernii, debilitat si alungat de-acum, cât si uscaciunii verii toride ca un cuptor, cei doi dusmani înversunati ai fenomenului miraculos al vietii în aceste locuri.

Este vremea reînvierii naturii, cu mesajul ei de biruinta si speranta, atât pentru nelinistile noastre metafizice, cât si pentru pierderile si frustrarile vietii. In curând, emotia acestui mesaj isi va atinge maximul trairii ei, in sarbatoarea Invierii Domnului, de care ne despart numai câteva zile.

Pe acest fundal plin de simbolism, gândul ca bunatatile Domnului nu s-au sfârsit, iar bucuria si sensul vietii pot fi din nou gustate, chiar cu o mai mare intensitate decât înainte, printr-o noua experienta a vindecarii de toate ranirile si traumele din trecut si printr-o noua dragoste, îmi staruie cu o si mai mare convingere în suflet, deschizându-i larg ferestrele spre lumina si viata.

In mijlocul acestui tablou reunit al lumii naturale si spirituale, proiectat în imaginatia mea, mi se arata chipul unei persoane dragi, scaldat in lumina feerica radiata de zâmbetul si frumusetea lui captivanta pentru ochii mei obositi.

   
Cu aceste ganduri si imagini optimiste, îmi încep o alta zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care o doresc sa fie binecuvantata de El cu pace si bucurie.

Femeia, eterna poveste

08.09.2010

Ieri si astazi mi-a fost dat sa vad un om absorbit si coplesit de o puternica criza existentiala. Un muncitor din fabrica, sef peste ceilalti, ajuns la 60 de ani, a fost anuntat ca în curând va fi scos la pensie anticipata. 

Ieri, cand mi-a spus, vazându-i dezolarea, i-am raspuns nedumerit: “De ce nu te bucuri ?”. Automat, m-am proiectat pentru un moment în situatia lui si m-am gandit la multimea de carti ce ma asteapta nedeschise, carora as putea astfel sa le alung “tristetea” de a fi ignorate, la timpul liber in care sa ma dedic predicarii Evangheliei, sau la libertatea de a ma plimba si calatori împreuna cu sotia mea (???!!!). 

Iesind din starea de visare, cu aceeasi nedumerire, vazându-i deceptia, am continuat: “Îti dai seama ca vei avea cu 5 ani mai multa libertate, o viata de mai buna calitate?” 

Iar el cu o tristete evidenta pe fata sa, si cu privirea fixa intr-un anumit punct din imaginatia lui, mi-a raspuns întrebându-ma:  “Tu crezi ca perioada de pensie va fi mai lunga sau mai scurta?” “Logic, mai lunga” am raspuns eu.  “Nu, a raspuns el! Se va scurta!!! Crezi ca am s-o pot suporta pe nevasta-mea atâtia ani pe capul meu, de dimineata pana seara? Pâna acum, toata ziua eram la fabrica, de-acum insa, nu ma voi mai putea scapa de ea! Dupa cum, unde merge galeata (el) merge si frânghia (ea), la fel si eu va trebui s-o am mereu dupa mine si sa-i suport cicaleala si critica la tot pasul”! 

M-am cam blocat la raspunsul lui, si ca sa ies din încurcatura, am cautat rapid o replica “crestina” la problema lui, o solutie de suprafata pentru un asemenea caz, (desi eu cred in ea): “Femeia exista ca sa fie iubita, iar pentru asta ai nevoie de multa rabdare, deoarece dragostea este indelung rabdatoare”.  

A zambit sarcastic si neîncrezator si a plecat. 

Din aceasta poveste se poate face o predica interesanta sau se poate dezvolta un studiu psihologic de caz, privitor la disfunctionalitatea relatiei de cuplu, mai ales în anii cand cei doi îsi sunt mai necesari unul altuia, ca oricând. 

 Ma voi rezuma, însa, la o usoara tachinare, cu toata simpatia si pretuirea, la adresa acelei fiinte unice, in care a fost concentrat, in modul cel mai sublim si în toata dimensiunea lui, frumosul in creatie, anume femeia, eterna poveste a barbatilor. 

Ea, femeia, iti aduce cele mai mari bucurii in viata, dar si cele mai mari necazuri ti se pot trage de la ea. Dupa cum e zicala: “femeia te ridica, femeia te coboara, femeia iti da viata, tot ea te si omoara”. Sunt sigur ca fiecare barbat ar zâmbi aprobator la aceasta zicala. Cu certitudine, exista si zicale despre barbati, poate chiar mai multe, la care fiecare femeie ar zâmbi la fel de aprobator. 

Si totusi, cu tot riscul pe care il poate reprezenta pentru un barbat relatia cu o femeie, eu, nimic din lume nu imi doresc asa de mult langa mine ca o femeie. Cu toata prietenia si farmecul ei exceptional de femeie, cu toata sensibilitatea si vulnerabilitatea sufletului ei delicat, cu toata bucuria partasiei si dialogului pe care numai o femeie il poate oferi unui barbat! Asa sunt eu, asa imi este structura! Poate altii sunt diferiti! Pentru ei, probabil libertatea este mai de pret decât orice! Dar, pentru mine. . .? Ce sa fac eu cu libertatea. . . ? Pentru mine “libertatea” nu înseamna decât o trista si pustie singuratate! Deoarece, libertatea fara dragoste este lipsita de sens! De aceea, sunt dispus sa imi asum riscul, fara de care stiu ca nu exista dragoste,  iar fara dragoste nici fericire si nici viata!

Tablou la început de toamna

03.09.2010

Ma aflu la volan, în singuratatea cabinei si privesc peisajul de-o parte si de alta a drumului. Se vede ca si aici în Spania semnele toamnei se arata peste tot. 

Frunze galbene de cires, peirsic si cais, în mijlocul peisajului ce dezvaluie decadenta firii, stau agatate fragil de ramuri, in timp ce altele se odihnesc pe jos. Smochinul, via si maslinul înca verzi, dar pline de roada ce asteapta sa fie adunata, în curând vor avea aceeasi soarta. 

Cactusul de pe marginea drumului sau din mijlocul hatisului îsi etaleaza ostentativ fructele asezate pe vârful frunzelor sale spinoase, ca degetele pe mâna, bune la gust si placute la privit, de parca ar dori sa-si dovedeasca valoarea lui de planta folositoare printre alte plante considerate nobile. 

Migdalii - primii vestitori ai primaverii pe aceste meleaguri, înca în plina iarna europeana, acum dezbracati de vesmântul lor frunzos, in toata goliciunea, de nici nu-ti vine a crede ca, numai câteva luni in urma, creau cel mai frumos spectacol de flori, frunze tinere, culori si miros parfumat, din lume - sunt plini de sâmburi cu miez pretios, pe jumatate la vedere, cuprinsi înca de coaja cu care nu demult formau un singur fruct, ca o caisa verde.   

Câte un palmier, ici colo, isi înalta coroana lui maiestoasa, dedesuptul careia se pot vedea atârnând sub greutatea lor ciorchini mari de curmale. 

Numai portocalii si mandarinii, parca surâzând in soare, stau fara nici o grija, mândri de vesmintele lor, de un verde plin de viata. Ei reusesc înca, pentru putina vreme, sa mai disimuleze prezenta, de aceeasi culoare cu frunzele, a roadelor lor apreciate pe intreg mapamondul, ce isi vor face aparitia in curând, odata cu scaderea temperaturii. 

In timp ce admir melancolic aceasta priveliste de toamna mediteraneana, în amintire îmi reapare superba melodie irlandeza din cartea de imnuri, “Iar cad frunzele padurii”, pe care chiar acum o fredonez. 

Nu pot sa nu ma gândesc si la semnificatia existentiala si teologica a acestei  privelisti, care îmi stârneste sentimentul trecerii rapide a timpului si vietii, împreuna cu gândul responsabilitatii personale în fata zilei judecatii divine, când roada propriilor noastre fapte va fi cercetata si rasplatita