Limitele stiintei.

Capacitatea stiintei de a cunoaste misterele universului si de a oferi o explicatie totala lumii a fost, în mod decisiv, pusa la îndoiala de-a lungul secolului 20. Multi filozofi ai stiintei au negat faptul ca problemele privitoare la origini ar putea sa aiba vreun sens stiintific, asa cum s-a putut vedea în articolul anterior. Pe de alta parte, în însasi inima stiintei, matematica si fizica s-au aliat împotriva autoritatii indiscutabile atribuita pâna nu demult investigatiei stiintifice în întelegerea realitatii, demonstrând ca aceasta nu era nici completa, nici perfecta.

1. In anul 1927, principiul de indeterminare, sau de incertitudine, a lui Werner Heisemberg a pus în evidenta anumite limite fundamentale cunoasterii despre lumea fizica. Acest principiu, care este o lege a naturii, arata ca nu este posibil a se cunoaste cu exactitate starea actuala a niciunei particule materiale, deoarece omului de stiinta îi este imposibil sa masoare cu exactitate ceea ce observa. De pilda, nu poate masura în acelasi timp pozitia unui electron si viteza lui. Când se masoara una din variabile, cealalta devine imprecisa. Daca se încearca determinarea pozitiei exacte a particulei, ea se comporta ca si când nu ar avea viteza, si invers, când i se masoara viteza, se comporta ca si cum ar fi lipsita de pozitie. Aceasta imprecizie a tulburat asa de mult pe Einstein, încât niciodata nu a ajuns sa accepte pe deplin fizica cuantica. Acesta este motivul pentru care a afirmat celebra fraza: “Dumnezeu nu joaca zaruri”. Totusi, noile legi fizice s-au impus încet, încet, si astazi stau la baza stiintei.

Aceasta descoperire a demonstrat ca metoda stiintifica nu poate sa ofere o cunoastere totala si perfecta a realitatii, cum se credea, ci numai o cunoastere aproximativa si relativa. Stiinta nicidecum nu are acces la cunoasterea adevarata, ultima.

2.  Principiul superpozitiei cuantice. Conform fizicii clasice, se credea ca atomii ce compun materia se deplaseaza în gol urmând anumite legi determinate, si tot ceea ce se întâmpla în univers se supune acestor legi naturale. In opinia unor filozofi, nici Dumnezeu, nici dimensiunea spirituala, nici liberul arbitru nu aveau loc în acest univers material. Mintea umana era considerata doar ca un produs al atomilor care formeaza împreuna celulele cerebrale, fara nici o legatura cu transcendentul. Totusi, mecanica cuantica a venit sa rastoarne complet aceste preconceptii, recunoscând în natura existenta elementelor de indeterminare si chiar a pus la îndoiala ca ar exista o realitate exterioara obiectiva.

Astazi se stie ca aceeasi entitate sau particula materiala poate prezenta atât proprietati corpusculare, cât si ondulatorii. Particulele subatomice se comporta nu numai ca niste “gloante” minuscule (corpusculi), ci si ca unde de energie ce se extind în spatiu. Când fizicienii cuantici formuleaza atomilor întrebarii proprii particulelor, obtin raspunsuri proprii particulelor, iar daca formuleaza întrebari proprii undelor, obtin raspunsuri proprii undelor. Ce înseamna aceasta misterioasa dualitate unda-particula caracteristica materiei? Ce este materia în realitate? Astazi nici un om de stiinta nu se îndoieste de existenta reala a electronilor, dar nimeni nu este capabil sa-i reprezinte în termeni obiectivi. Se crede în ei, deoarece cu existenta lor realitatea capata sens, dar esenta lor reala nu se cunoaste. Prin urmare, materia se prezinta misterioasa si ambivalenta, atât în privinta cunoasterii situatiei componentelor ei în spatiu, cât si a cunoasterii esentei ei fundamentale.

3.  Principiul de non-localitate cuantica. Daca doua particule cuantice sunt împreuna si interactioneaza între ele, când se separa continua sa se influenteze reciproc, indiferent cât de departe este una de cealalta. De exemplu, când se excita un atom de calciu se produc doi fotoni, care sunt emisi în doua directii opuse. (Fotonul este elementul esential al luminii). Daca unul se retine în laborator, iar celalat calatoreste catre planeta Marte, orice masurare în primul va avea consecinte imediate în al doilea, si nu pentru ca ar putea comunica între ei prin vreun semnal la viteza luminii, ci din cauze cu totul necunoscute.

Acest principiu ridica întrebari si îndoieli daca exista realitatea independent de masuratoarea cuantica a omului de stiinta, sau daca tocmai aceasta masuratoare este cea care defineste realitatea, care înainte de ea era indefinita? Exista realitate când aceasta nu este observata de nimeni, sau observatia este cea care defineste realitatea? Raspunsul la aceasta surprinzatoare si naucitoare întrebare l-a dat, din punct de vedere matematic, fizicianul John Bell, iar mai târziu, în 1982, grupul condus de Alain Aspect din Paris l-a confirmat experimental. Rezultatele demonstreaza, fara echivoc, a doua posibilitate. Adica, observatia este cea care defineste realitatea. 

Lumea particulelor subatomice nu poate fi înteleasa prin intermediul conceptelor proprii lumii atomilor. Vechea conceptie reductionista a materialismului, care afirma ca materia si fiintele vii nu sunt decât suma separabila a partilor ei individuale, adica atomii, s-a spulberat la cutremurul provocat de fizica cuantica. Materia se dovedeste a fi tot mai dificil de definit, fiind mult mai complexa si mai misterioasa decât se credea, odata. Este adevarat ca atomii sunt compusi din particule precum quarkuri, leptoni, bozoni, etc. care interactioneaza între ele. Dar aceste particule cuantice fuzioneaza cu câmpuri continue. În acelasi timp, starea lor reala nu ramâne bine definita pâna nu se face o observatie. Si pe deasupra înca, nu este posibil sa se determine, în acelasi timp, pentru nici o particula, unde se afla si ce face. Atunci, din ce este constituit universul si noi însine? Ce este materia când nimeni nu o observa? Ar putea fi vorba oare de o realitate imateriala si indefinita? Este oare observatia unui observator exterior cosmosului cea care defineste propria realitate a cosmosului? Ar fi posibil sa ne gândim la Dumnezeu ca la Creatorul care ne face reali în timp ce ne observa?

4. Teorema de incompletitudine a lui Gödel. Un tânar matematician austriac de origine luterana, în anul 1931, a demonstrat ca orice sistem axiomatic (adica, format din principii evidente care se admit fara necesitatea de a fi demonstrate, numite axiome, ca de exemplu, unu este egal cu unu) al teoriei numerelor, construit pe un numar finit de axiome, va conduce, mai devreme sau mai târziu, la probleme de nerezolvat în cadrul acelui sistem de axiome. Adica, nu poate exista o teorie aritmetica perfecta. Nici un sistem axiomatic formal al matematicii nu este capabil sa fie în acelasi timp consistent si complet.

Este adevarat ca stiinta experimentala avanseaza în ciuda acestui fapt, totusi, niciodata nu va fi capabila sa se asigure ca, în viitor, nu se va contrazice pe ea însasi. Prin urmare, validitatea stiintei se bazeaza în definitiv pe un act de credinta, ajutat de experimente, dar fara o valoare demonstrativa absoluta. Exista multe întrebari în fata carora stiinta întotdeauna va fi lipsita de raspunsuri.

Pe de alta parte, teorema lui Gödel arata imposibilitatea descoperirii unei teorii finale si definitive a naturii, teoria întregului, care sa explice toata realitatea existenta împreuna, asa cum spera unii oameni de stiinta materialisti, pentru ca o asemenea teorie ar avea întotdeauna nevoie de afirmatii de neexplicat si de nerezolvat. O teorie a totului (întregului) ar trebui sa fie infinita, si prin urmare, de neatins si de neînteles pentru fiinte umane limitate si finite. Matematica si fizica, întotdeauna, vor avea în comun imposibilitatea certitudinii absolute.

Concluzie. Toate aceste descoperiri din fizica si matematica au facut ca stâlpii, pe care sta stiinta si o faceau sa para atotputernica, sa se cutremure si sa apara crapaturi în sistemul ei de sprijin. Ele arata ca stiinta îsi are limitele ei, pe care niciodata nu le va putea depasi. De aceea, cercetarea stiintei ar trebui sa se limiteze doar la acele aspecte ale realitatii care pot fi studiate prin controlul experimental, si sa lase la o parte alte aspecte, care prin propria lor natura nu se supun acestui control. Daca exista Dumnezeu, care a creat universul si fiinta umana cu care El doreste sa Se relationeze, daca omul  poseda o dimensiune spirituala care-i permite sa-l caute pe Creator, toate aceste întrebari se refera la realitati metafizice care pentru totdeauna vor ramâne în afara competentei stiintei experimentale. Cunoasterea stiintifica este riguroasa si fiabila numai când se mentine în cadrul propriilor ei limite naturale. Dar când le depaseste, stiinta îsi pierde automat legitimitatea si se transforma în pura speculatie ideologica. Acest pas suptil, din pacate, multi divulgatori contemporani ai stiintei obisnuiesc sa-l faca adesea.

Pe de alta parte, aceste descoperiri ale fizicii cuantice, care arata limitele stiintei în cunoasterea realitatii, sunt si un argument în favoarea credintei în existenta lui Dumnezeu. Daca, în trecut, stiinta parea a fi atotputernica si de nestavilit în încercarea ei de a-L alunga pe Dumnezeu din lume si din inimile oamenilor, astazi, odata cu noile descoperiri ale fizicii moderne, nu numai ca au iesit la iveala acele aspecte ale neputintei ei, ci mai mult, au aparut indicii în plus, care sprijina ideea ca si în secolul 21 putem sa credem în Dumnezeu, în învierea lui Isus Hristos, în minuni si în viata de dincolo. Despre implicatiile fizicii cuantice în favoarea credintei în Dumnezeu, într-un articol viitor.