Reflectie asupra propriei mele existente

 27.01.2011.

 Ma aflu la serviciu, indeplinindu-mi munca ce-mi asigura existenta cotidiana, singur. . . , la fel de singur precum m-am simtit de-a lungul atator zeci de ani, in timp ce ploua si iar ploua si cerul este ca de plumb. Ganduri si sentimente "bacoviene" de melancolie si insingurare ma cuprind in suflet, mai ales stiind ca maine chiar implinesc 52 de ani. Parca nici nu-mi vine sa cred ca este adevarat! "Trezeste-te omule! Nu, nu e vis, ci cruda realitate"!

Nu-mi amintesc sa-mi fi sarbatorit vreodata ziua de nastere si nici nu as avea vreo dorinta s-o fac de acum inainte. Un asemenea eveniment, omului lucid si constient de sine, in loc de bucurie si dorinti festive, ii adauga un plus de criza existentiala si mai multa sobrietate si obiectivitate in valorarea si aprecierea a ceea ce este esential si prioritar in viata. Deoarece, nimic, dar absolut nimic din tot ceea ce motiveaza de obicei zbaterea si alergarea zilnica, istovitoare si stresanta peste masura, pentru care ne risipim anii, nu poate fi mai important si prioritar decat vocatia perfectionarii spiritului si sufletului, prin aspiratia a ceea ce este mai adanc si tainic in om catre idealul divin, precum si cultivarea de relatii interumane semnificative bazate pe iubire, prietenie, altruism, generozitate. Macar, in aceasta ocazie solemna din viata, de schimbare a numarului de referinta al varstei, de acceptare resemnata a pierderii irecuperabile a anilor care s-au dus si de predispozitie la mai multa intelepciune in folosirea celor care mai sunt, sa existe un asemenea moment de reflectie matura si serioasa si drept consecinta o reorientare a directiei de mers spre implinirea menirii noastre in asemnarea cu chipul divin.

Privindu-mi in retrospectiva anii ce mi s-au scurs irevocabil in negura timpului, realizez cu o oarecare senzatie de regret si amaraciune ca tot ceea ce am visat, am planuit, am construit, am investit de-a lungul lor, din vina mea sau nu . . . s-a naruit, s-a spulberat, ca o confirmare resemnata a cuvantului intelepciunii: "O, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune!". Atatia ani am risipit zadarnic ca sa deplang neputincios prabusirea "lumii mele" si sa-mi plang de mila soarta nefericita, blocat in impas si incapabil de o atitudine hotarata, pe masura circumstantelor adverse, nedrepte si irationale adesea. Si in felul acesta, cei mai buni si rodnici ani ai mei au trecut fara sa-si implineasca menirea. Totusi, trebuie sa recunosc ca putea fi chiar si mai rau, insa Dumnezeu nu a ingaduit. Providenta Lui era la lucru in viata mea in mod vizibil. El stie limitele noastre de rezistenta. Este adevarat ca ele pot fi mult mai extinse decat ne-am inchipui noi mai inainte de a le experimenta. Niciodata, insa, nu ne lasa sa le atingem singuri. Prezenta, sprijinul, consolarea Lui ne sunt asigurate in orice circumstanta ne-am afla. Aceasta a fost experienta mea si intotdeauna am stiut, am simtit si am crezut acest fapt.

Azi-noapte am avut un vis tulburator. In urma unui teribil cataclism, o mare parte a pamantului continental se scufundase inghitita de apele oceanului planetar. Printre supravietutori, aproape de tarmul abrupt ce marca limita a ceea ce mai ramasese neacoperit de ape, ma gaseam si eu. Nimeni si nimic din ceea ce constituia odata "lumea mea" in trecut nu era acolo si nici nu eram constient de ea. Mesajul dat supravietuitorilor era: "Trebuie sa reconstruim lumea din ceea ce a mai ramas! Trebuie sa o luam de la capat!". Este doar un vis, fara nici o implicatie metafizica, la fel ca toate visele rezultate din activitatea creierului in timpul somnului, insa cu puternice rezonante in experienta mea existentiala. Are acelasi mesaj pe care l-am inteles incet, incet si nu fara dificultate din lucrarea Providentei in viata mea in ultimii ani, anume ca trebuie sa o iau de la inceput, sa imi reconstruiesc "lumea", viata din ceea ce a mai ramas, sa imi implinesc destinul existentei mele pe pamant in ciuda esecului din trecut. Este adevarat ca o mare parte a vietii mele s-a scurs. Cei 52 de ani, in alte vremuri sau pe alte coordonate geografice, s-ar afla la limita sperantei de viata. Nu a mai ramas mult din ceea ce reprezinta anii cei buni, vigurosi. Dar important acum este faptul ca inca nu e prea tarziu! De-acum inainte, nu atat durata, cat intensitatea si calitatea trairii, experientei, iubirii, fericirii. . . sunt importante. Iar experienta anilor trecuti deja este un sfetnic intelept pentru un asemenea proiect, care prin ajutorul lui Dumnezeu ar putea fi dus pana la capat.

Ce imi doresc eu pentru anii ce-mi mai raman prin indurarea lui Dumnezeu? In primul rand, credinta si speranta sa nu-mi lipseasca niciodata, in orice circumstanta m-as gasi, oricat de grea! Iar mai presus de toate, dragostea in diversele ei intelesuri sa imi anime sufletul si sa-mi innobileze viata, chiar si in conditiile cele mai neprielnice acestei "flori rare"! Mi-as dori apoi, luciditatea mintii pentru a continua sa cunosc, sa experimentez si sa apreciez tot ceea ce este valoros si nobil in viata, in natura si in creatia spiritului uman, in cautarea lui dupa sens si ideal, precum si tineretea sufletului, capabil sa se bucure, sa aspire, sa admire,sa fie incantat, sa traiasca optimist, generos si recunoscator, sa iubeasca. . . "chiar daca omul. . . de afara se trece" (2Cor.4:16), de-acum intr-un ritm tot mai accelerat. Iar in masura in care este posibil, in conditiile legilor implacabile ale firii, mi-as dori sa am sanatate, sa pot munci si sa pot fi util altora, mai degraba decat sa-mi fie mie utili altii, in conditii de necesitate. Si nu in ultimul rand, mi-as dori ca la sosirea clipei finale din timpul de viata ce mi-a mai ramas, in sufletul si in constiinta mea, prezenta si vointa divina sa fie o realitate vie, autentica! Asa sa-mi ajute Dumnezeu!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu