27.01.2011.
Ma aflu la serviciu,
indeplinindu-mi munca ce-mi asigura existenta cotidiana, singur. . .
, la fel de singur precum m-am simtit de-a lungul atator zeci de ani, in
timp ce ploua si iar ploua si cerul este ca de plumb. Ganduri si
sentimente "bacoviene" de melancolie si insingurare ma cuprind in
suflet, mai ales stiind ca maine chiar implinesc 52 de ani. Parca nici
nu-mi vine sa cred ca este adevarat! "Trezeste-te omule! Nu, nu e vis,
ci cruda realitate"!
Nu-mi amintesc sa-mi fi sarbatorit
vreodata ziua de nastere si nici nu as avea vreo dorinta s-o fac de acum
inainte. Un asemenea eveniment, omului lucid si constient de sine, in
loc de bucurie si dorinti festive, ii adauga un plus de criza
existentiala si mai multa sobrietate si obiectivitate in valorarea si
aprecierea a ceea ce este esential si prioritar in viata. Deoarece,
nimic, dar absolut nimic din tot ceea ce motiveaza de obicei zbaterea si
alergarea zilnica, istovitoare si stresanta peste masura, pentru care
ne risipim anii, nu poate fi mai important si prioritar decat vocatia
perfectionarii spiritului si sufletului, prin aspiratia a ceea ce este
mai adanc si tainic in om catre idealul divin, precum si cultivarea de
relatii interumane semnificative bazate pe iubire, prietenie, altruism,
generozitate. Macar, in aceasta ocazie solemna din viata, de schimbare a
numarului de referinta al varstei, de acceptare resemnata a pierderii
irecuperabile a anilor care s-au dus si de predispozitie la mai multa
intelepciune in folosirea celor care mai sunt, sa existe un asemenea
moment de reflectie matura si serioasa si drept consecinta o reorientare
a directiei de mers spre implinirea menirii noastre in asemnarea cu
chipul divin.
Privindu-mi in retrospectiva anii ce mi s-au
scurs irevocabil in negura timpului, realizez cu o oarecare senzatie de
regret si amaraciune ca tot ceea ce am visat, am planuit, am construit,
am investit de-a lungul lor, din vina mea sau nu . . . s-a naruit, s-a
spulberat, ca o confirmare resemnata a cuvantului intelepciunii: "O,
desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune!". Atatia ani am
risipit zadarnic ca sa deplang neputincios prabusirea "lumii mele" si
sa-mi plang de mila soarta nefericita, blocat in impas si incapabil de o
atitudine hotarata, pe masura circumstantelor adverse, nedrepte si
irationale adesea. Si in felul acesta, cei mai buni si rodnici ani ai
mei au trecut fara sa-si implineasca menirea. Totusi, trebuie sa
recunosc ca putea fi chiar si mai rau, insa Dumnezeu nu a ingaduit.
Providenta Lui era la lucru in viata mea in mod vizibil. El stie
limitele noastre de rezistenta. Este adevarat ca ele pot fi mult mai
extinse decat ne-am inchipui noi mai inainte de a le experimenta.
Niciodata, insa, nu ne lasa sa le atingem singuri. Prezenta, sprijinul,
consolarea Lui ne sunt asigurate in orice circumstanta ne-am afla.
Aceasta a fost experienta mea si intotdeauna am stiut, am simtit si am
crezut acest fapt.
Azi-noapte am avut un vis tulburator.
In urma unui teribil cataclism, o mare parte a pamantului continental se
scufundase inghitita de apele oceanului planetar. Printre
supravietutori, aproape de tarmul abrupt ce marca limita a ceea ce mai
ramasese neacoperit de ape, ma gaseam si eu. Nimeni si nimic din ceea ce
constituia odata "lumea mea" in trecut nu era acolo si nici nu eram
constient de ea. Mesajul dat supravietuitorilor era: "Trebuie sa
reconstruim lumea din ceea ce a mai ramas! Trebuie sa o luam de la
capat!". Este doar un vis, fara nici o implicatie metafizica, la fel ca
toate visele rezultate din activitatea creierului in timpul somnului,
insa cu puternice rezonante in experienta mea existentiala. Are acelasi
mesaj pe care l-am inteles incet, incet si nu fara dificultate din
lucrarea Providentei in viata mea in ultimii ani, anume ca trebuie sa o
iau de la inceput, sa imi reconstruiesc "lumea", viata din ceea ce a mai
ramas, sa imi implinesc destinul existentei mele pe pamant in ciuda
esecului din trecut. Este adevarat ca o mare parte a vietii mele s-a
scurs. Cei 52 de ani, in alte vremuri sau pe alte coordonate geografice,
s-ar afla la limita sperantei de viata. Nu a mai ramas mult din ceea ce
reprezinta anii cei buni, vigurosi. Dar important acum este faptul ca
inca nu e prea tarziu! De-acum inainte, nu atat durata, cat intensitatea
si calitatea trairii, experientei, iubirii, fericirii. . . sunt
importante. Iar experienta anilor trecuti deja este un sfetnic intelept
pentru un asemenea proiect, care prin ajutorul lui Dumnezeu ar putea fi
dus pana la capat.
Ce imi doresc eu pentru anii ce-mi mai
raman prin indurarea lui Dumnezeu? In primul rand, credinta si speranta
sa nu-mi lipseasca niciodata, in orice circumstanta m-as gasi, oricat de
grea! Iar mai presus de toate, dragostea in diversele ei intelesuri sa
imi anime sufletul si sa-mi innobileze viata, chiar si in conditiile
cele mai neprielnice acestei "flori rare"! Mi-as dori apoi, luciditatea
mintii pentru a continua sa cunosc, sa experimentez si sa apreciez tot
ceea ce este valoros si nobil in viata, in natura si in creatia
spiritului uman, in cautarea lui dupa sens si ideal, precum si tineretea
sufletului, capabil sa se bucure, sa aspire, sa admire,sa fie incantat,
sa traiasca optimist, generos si recunoscator, sa iubeasca. . . "chiar
daca omul. . . de afara se trece" (2Cor.4:16), de-acum intr-un ritm tot
mai accelerat. Iar in masura in care este posibil, in conditiile legilor
implacabile ale firii, mi-as dori sa am sanatate, sa pot munci si sa
pot fi util altora, mai degraba decat sa-mi fie mie utili altii, in
conditii de necesitate. Si nu in ultimul rand, mi-as dori ca la sosirea
clipei finale din timpul de viata ce mi-a mai ramas, in sufletul si in
constiinta mea, prezenta si vointa divina sa fie o realitate vie,
autentica! Asa sa-mi ajute Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu